poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-02 | | Autoarea nu-i din spațiul firesc al românilor, și ea se numește Maria Șelestova. O rudă a dumneaiei m-a rugat să traduc în limba română câteva rânduri. Și iată ce am reușit eu, un om născut într-un sat aproape de Nistru: În noaptea întunecată eu visam în culori Dar spre dimineață lumea mi se întuneca. Poate că soarele-mi strălucea din spate, sau din altă parte? Dar iată, că printre gene-mi pătrunde o rază de soare, Doar una, care vrea să-mi risipească întunericul, Ca pe o beznă mare și neagră, Vrea s-o taie cu sabia ei strălucitoare. Apoi, după ce-a isprăvit totul, Ea îmi zâmbi și mă privi în ochi cu blândețe! 2. Foaie verde Poate nu tare demult desenam un soare cald cu niște raze și o frunză-n vânt îngălbenită, ea având și alte nuanțe autumnale. Desenam un copac cu frunze în care mustește libertatea. Și visam să devin arbore, cu rădăcinile în cer, iar cerul ca și pământul să fie plin de frunze verzi de unde un vechi amic ne vede. Doream să văd un cer verde plin de speranțe. Iar el, cerul era mereu albastru și marea mi-a părut albastră deși, în unele zile, ea se colora în verde, uneori și eu coloram câte o foaie verde, peste care aruncam un curcubeu din trei culori și din mai multe. Însă foaia mea rămânea oricum verde, fiindcă albul imaculat îmi amintea de o iarnă - de una cu zăpezi cumplite, care a fost în copilărie și de atunci nu mai are curajul să revină cu furie, ca odinioară. Pe altă foaie verde, într-o zi cu fast, am scris și eu o poezie, dar despre satul meu. Despre Cobâlea, cea de aproape de Nistru și departe de Carpați. 3. În văile adânci în care alergam cândva Noi ne distram, speram, visam frumos. Azi cei de ieri - sunt mult mai triști Au zâmbet dulce, dar și amar... Sunt oameni dragi ce s-au născut În satul lor cu o vatră, odată-n floare Cântată vara întreagă lângă izvoare - Izvoare dulci de lângă-un falnic arbore – De stejar multisecular cu vreo opt sute ani. Azi cu acelaș dor te cânt și eu Că am crescut la sânul tău – Cobâle, Cobâlea veche și cea zisă mai nouă Izvor de lumină vie și de rouă Pe-al vechiului și îndrăgitului meleag Care avu pe vremuri neamul Catargi, Mai vechi în România, dar... și - n Basarabia înrobită, în care a plâns chiar și stejarul-mareșal al speciei de arbori valoroși. Te-am cunoscut sat drag cu oamenii – Tari și buni ca un Rege nuc, Cu foștii lui țărani dar și... cu marinari, care au înnobilat țărâna Ce au purtat de pe un meridian pe altul gloria de odinioară, de cândva. Mai este și adevărat că argonauți noi n-am avut Și nici cosmonauți sau nume înscrise-n hărțile Cerești, ori măcar pe ale globului pământesc. În schimb, oameni destoinici, adevărați: Șoimari, pietrari, bărcari; Armașu, Argatu, Vieru, Guțu, Nani - am avut: Cât codrul verde-n luna mai, Într-o Cobâle, mereu izvoare de lumină Pentru acei ce încă mai sunt însetați Sunt admiratori sau, măcar amatori - De lumină lină și vie.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate