Este toamnă, peste fire și în suflet negură se lasă,
Ploaie aspră de octombrie, rău prevestitor, iarăși bate.
Un vânt năprasnic o îngână, spulberă speranță în inimă rămasă,
Torent lung și rece peste căști și peste spirit fără de-încetare cade.

De tranșee lungi a câmpiei față e brăzdată,
Cratere oribile, gropi și morți necunoscuți o-împodobesc,
Vise și speranțe stinse în șiruri lungi de sârmă rău ghimpată,
Cu sânge pământul se adapă, suflete istoria-înroșesc.

Nemișcați așteaptă în tranșeu soldații,
Nici un zgomot sau suflare, al calmului fragil nu-l sparge,
În sânge și apă de-un genunchi, în neclintire stau damnații,
Uitate de-un moment în vene sunt ale fricii șarje.

Plecați sunt toți departe, sufletul lor zboară,
De-a corpului povară, a spiritului aripă nu-i pasă,
De imagini calde de acasă, sub ploaie ființa se înfioară,
O uitată lume, ireală, în coșmarul care peste ei cu greu apasă.

Pierdut în marea de fantasme, Dan se află.
Încă un soldat, încă un anonim, de-a războiului vâltoare el e prins,
Rupt de-a lui lume, un vagabond fără de casă,
De-a norocului capricioasă mână, spre moarte e împins.

În vacarmul mut al gândurilor, Dan se-afundă.
Sub manta cu ardoare și mult drag ceva el strânge;
" Nu vreau să mor, să pier pe blestemata asta de redută. "
Ochii largi spre cer, al ploii iris, el plânge.

O mână tremurând de sub haină o batistă scoate,
Printre lacrimi și stropi mari de ploaie inima-n piept se frânge,
Glas dulce de femeie de peste munți la el răzbate;
În tranșeu, sub casca-i de oțel, Dan plânge.

Hai mă Dane, ce faci, plângi?
Dă-o dracu, de-o batistă-ți arde ție?
De ce te chinui, de ce inima ți-o frângi...
Moartea ne pândește, apărând această glie.

Asaltul ne așteaptă! Dă-o dracu de iubită!
Spre tranșeul ăsta nici un gând răzleț n-o duce;
Tu crezi ca plânge după tine? Nici măcar o clipă!
Uitat aici cu noi, ești Dane, un mort fără de cruce.

Are altul, poate doi, râde cu amar sergentul;
Un zâmbet ca de primăvară pe fețe aspre acum adie,
Râde tot plutonul, în amintire de parfum s-a topit prezentul,
Gândurile lor acasă acum aleargă, uitată-i pentru o clipă a războiului urgie.

" Ce am fost o dată noi, în război s-a stins, bătrâne,
De păcat-s acoperiți oameni și bărbați, în nămol zac demnitate și onoare,
Uită, uită tot acuma, o povară-n plus sufletului nu-i pune,
Și viața-ți va surâde, poate azi pământului atâtea gropi nu-i sunt necesare.

Căci nimic aici n-avem de mântuire, Dane, doar speranța,
Ascunsă undeva, într-un cotlon întunecat de minte;
De un fir de praf, a noastră existență se agață,
Nu o pierde, scut să-ți fie, când doar o clipă ne desparte de morminte.

Nimeni nu ascultă din copac o frunză care cade lent,
De valsul ei, printre-atâtea alte, cui să-i mai și pese...
Doar speranța o însoțește-n zbor, visul unui mugur renăscut violent,
Pentru ale vieții nesfârșite cicluri, doar esențe tari-s alese.

Nimic nu e mai trist ca o moarte fără de martori...

Și tăcu sergentul, cu milă privirea-i peste Dan se lasă,
A amar oftând, el o mană pe umăr bărbătește îi apasă.
Frate ca să-i fie, de-a sângelui legătura, suferinței de mult nu-i pasă,
Orfani ei sunt, familia e un dar, ce contează dacă de întâmplare e aleasă.

Cât de scurt, cât de trecător fu al umanității gust...
Ca un râs pe ale vântului aripi de departe-n noapte dus,
Ca o viată, ca o clipă, ca o trecătoare briză-n zi de august.
De departe din tranșeu, freamăt se ridică în apus.

Un fior de deșteptare trece acum prin rânduri de soldați,
Fluierul acela, fluier de asalt, răzbate de departe,
Sunet ce din temelie zguduie ai minții stâlpi deja strâmbați,
Sunet ce de-al lor suflet și de membre îi desparte.