Motto: Orice asemănare...

1. Gâsculița... rezolvată

Cândva, un cârd de gâște ieșise la plimbare
Și la o ciuguleală pe un maidan mai mare
Pe care și-alte cârduri pășteau împrăștiate...
O gâsculiță dulce, cu pene minunate,
Ce căuta prin iarbă semințe de dovleac,
Se întâlni prin tufe cu un fălos gânsac
Și, fără inhibiții, cochetă și sprințară,
Intră cu el în vorbă, spunându-i, într-o doară,
Că ea-i independentă, c-o plictisesc babacii,
Că n-o să stea cu dânșii prea mult la coada vacii,
Că-i place să se plimbe, și chiar să și flirteze
Și-n general, la naiba, ea vrea să se distreze!
Așa..., șopti gânsacul, deci nu mai ești boboc
Și... cum să spun... mi-e jenă... o rezolvă pe loc!
-Săriiiiți, țipa ființa, m-a violat nebuuunul!
Gânsacii se-agitară deodată, toți ca unul,
Îi adresau acelui... cristoși și dumnezei,
Iar gâștele veniră în zbor cu mama ei
Și-o-nconjurară iute, cercând s-o liniștească...

Pățania aceasta, pe undeva,-i firească-
Șopti în cioc o rață căruntă pe la tâmple-
Dar numai unei gâște putea să i se-ntâmple.

Corbul cultivat

Un corb, în genul celui descris de La Fontaine...
Oricum, la fel de negru pe gât și abdomen,
Venind cu cașcavalul pe-un carpen găunos,
Se clătină pe-o creangă și îl scăpă pe jos.

O vulpe, cam flămândă, trecând din întâmplare,
L-ar fi-nhățat, firește, dar nu era prea mare
Și-atunci, venindu-i gândul că-i rost de-un pic de carne,
Prinsese baliverne cioroiului să-i toarne:
Că nu-i prea place cașul, că nu îl vrea defel,
Să vină, deci, aproape, să vină după el
Că ea, oricum, se duce, o doare un picior...
Dar corbul îi răspunese atâta: Nevermore!
Ea tresări puternic la un așa cuvânt:
“E inutil cu ăsta să stau să mă frământ,
Că e citit gagiul: să-mi vină cu ecou
Din poezia aia de Edgar Allan Poe...
O fi umblat prin lume, învață prin străini,
Voi încerca de-acuma să fraieresc găini...”

Plecă vulpița noastră – vedem - și ea citită...
Iar întâmplarea asta, adesea povestită,
Arată cum, în lumea azi plină de lichele,
Cultura și știința te pot feri de rele.

Motanul diplomat

În vremurile noastre -puțină lume știe-
Și-n lumea animală avem democrație...

Într-una din campanii, pe un întins maidan,
Își susținea platforma, pe-o piatră, un motan:
-Vă rog, stimați prieteni, vă rog să mă votați,
Căci sunt urmașul unui lung șir de democrați:
Bunicul dinspre mamă a fost în parlament,
Ba chiar și străbunicul a fost un ins potent
În dreapta liberală, prin șapteze'ș'ceva!
Votați-mă cu toții și, de mă veți vota,
Va fi democrație, va fi egalitate,
Promit retrocedarea averilor furate,
Promit un loc de muncă la șoareci, șobolani,
Maidanul va fi altul în numai patru ani!
Promit ca pe vecie să ne-mpăcăm cu câinii,
Să nu mai fie coadă la împărțirea pâinii,
Promit ca fiecare să aibă loc în casă,
Iar șoareci și cu mâțe să stea l-aceeași masă!

Cu-așa discurs, cu-acele chiar ultime cuvinte,
Firește că motanul ajuns-a președinte
Și, poate-o să vă mire, dar spun sub jurământ
Că, pân-acum, cotoiul se ține de cuvânt:
Îi văd cum stau, aievea, la masă, simultan,
Alesul democratic și fostul lui dușman,
El, țeapăn, cu bavetă fixată sub bărbie,
Iar șoarecele, țeapăn... la el în farfurie!