mama înfășoară pastilele în ambalaje colorate
spune: ia bubu bomboane.
le îngrop la picioarele copacului din curte
să se facă bine
să le mănânce râmele tatei apoi peștii apoi rechinii
numai să nu aud cum se rostogolesc pe un topogan
și cad în mine cu zgomot
ca și când nu ar mai avea de ce sa se lovească.

sunt un pahar gol
nu am mai crescut deloc și
nu am ce să ascund iarna sub căciulă.

desenez pe toate oglinzile o față pe care abia mi-o amintesc
e tot un bubu dar altfel
mama se teme că nu mai știu să zâmbesc
îmi tot lungește colțurile gurii
sus de tot până la gropițe.
nu mai cer nimic
nici de la dumnezeu nici de la oamenii cu ace
vreau doar ca tata să nu mai lovească pereții
pentru că mi-e teamă de cutremurul din el
vreau doar ca mamei să nu îi fie frig de frică și frică de frig
să nu îi mai tremure buza de jos
vreau bomboane adevarate cât să încapă într-un buzunar
le-aș arunca pe drum când mă vor lua de aici
pentru copiii fără Crăciun.

știu alfabetul durerii
sunt bubu și tac de-o săptămână
nu am cui să mai strig ce să mai strig
am patul meu cu multe jucării pe care nu le-am cerut
acele mi-au ciugulit brațele si
ochii îmi sunt uscați ca un deșert
stau pe culoarul ăsta și îl aștept pe Dumnezeu
am învățat că nu e politicos să întrerupi somnul cuiva
cu durerile tale.