Fată cu ochi albaștrii,
Frumoși ca acei aștrii,
Ce te încălzesc în zi,
Pe cerul senin, nori fragezi…

Se oglindesc și câteva ciori,
În minte, când mi te clădesc, fiori.
Ochii tăi albaștrii, îmi trezesc amintiri,
De pe vremea când eram copii. Dezamăgiri…

Acum am murit, nu te-am mai pictat în minte,
De când eram împreună, un soare și-o lună.
O lună am așteptat, să te zăresc,
Dar se pare că așa-mi e destinat, aștrii nu se întâlnesc.

Acum e pustiu, în versurile-mi seci,
Lacrimi în zori, erai floarea mea din ghiveci,
De la fereastră, te udam cu raze de astre,
Zi și noapte, cu sufletu-mi plin de șoapte.

Acum ceru-i purpuriu, mort de zici că-i viu,
Dar eu nu pot să scriu, fără să mai fiu,
Aproape de tine, de ochii tăi albaștrii,
Chiar și acum îmi doresc, să se întâlnească aștrii.

Să picteze cerul, să ucidă cocoșul,
Să nu-și mai drege glasul, să nu mai fie dimineață.
Să fie-o veșnică ceață, să sară mătreață,
Din capul luceafărului, să curgă cu stele, să ardă codrul…

Cu tot cu fata de împărat, da, ar fi păcat,
Să nu te-ntâlnesc, dar mă simt împăcat…
Cu gândul, că n-am bătut pământul,
Degeaba, măcar ți-am zărit odat’ chipul.

Am renunțat la eternitate, ca luceafărul,
Și am luat în dinți clipa aceasta efemeră.
Dar nu am regrete, viața e ca o cameră,
Pe partea asta intri, iar pe cealaltă afli adevărul.