Oftez, sînt decimat în suflet
Pe scaun mă așez pierdut,
Să-ți scriu un rînd..., e greu ca o redută
Să mă adun, să-l scot din gînd.

Îmi tot petrec o mînă peste alta
La litere mă uit confuz,
Aș vrea să-ți scriu ce vesela e viața
Dar nu a mea, căci eu nu sînt.

Cămașa mi-e întunericul din casă
Deja o port seară de seară-n chin,
Mă strînge și mă doare rău năpasta
Dar cum să fac să pot ca să o schimb.

M-agăț de amintiri fugare
Și mă eschiv in versuri ce mă dor,
În bezna deznădejdi mele
Sînt un nomad fără de somn.

M-am așezat aici să-ți scriu de mine
Sa-ți scriu ce pietre-am mai călcat,
Pe unde-am hoinărit în vorbe
Și ce nimicuri am aflat.

Ce pot să scriu, cînd inima îmi plînge
Ce propoziții să alerg,
Ma simt un cîmp de mărăcini sihaștri
Crescuți pe margine de drum.

Prea plin de praf mă simt acuma
Prea înecat de timp și colb,
Sint răstignit în mărăcini pe șanțuri
Mult prea pierdut să mă gîndesc la ploi.

Oftez, cămașa strînge-n spate
Tăcerea mă-nfioară dimprejur,
Eu văd doar munți scăldați in ape
Și cum cu tine nu-s acum.

Mă uit în gol, e mult prea lungă noaptea
Mă tem să mă așez în pat,
Acolo nu-i decît o infernală luptă
Cu agonia ce o am în cap.

As bea acum, m-aș îmbăta cu forța
Ma-ș contopii cu un butoi de vin,
Și aș tot bea să uit de viața asta
Și aș tot bea să nu mai fiu.

Mă arde-n piept distanța către tine
O tot resimt mai tare ca oricînd,
Și tot ce fac e să gîndesc la tine
Dar tot îmi fugi la tine nu ajung.

Tot ce-am acum, e o fereastra sumbră
Pe care se prelinge trista lună,
Spre ochi-mi vineți de atîtea lacrimi
O rog sa-ți ducă noaptea bună.