Ben Corlaciu – poet necunoscut?


Ben ( Benedict) Corlaciu s-a născut la 6 martie 1924, la Galați și a murit la 15 iunie 1981, la Paris. A studiat la București, absolvind Facultatea de Litere și Filozofie, a fost redactor la revistele „Albatros” ( cu Geo Dumitrescu și Dinu Pillat), „ Flacăra”, iar în 1975 s-a stabilit în Franța. Pentru a-și aduce familia a fost nevoit să facă o grevă a foamei, în fața Ambasadei române din Paris și a reușit. Poet, prozator, traducător, menționat și de GF. Călinescu, el este un nume practic necunoscut la noi, deși ar merita să fie citi și cărțile sale reeditate. În 1969 a apărut la Editura pentru Literatură , volumul- antologie „Poezii”, cu o prefață de Laurențiu Ulici. Cunoscutul critic a știut să prezinte, cu elogii meritate, valoarea operei poetului. El a reținut și versuri care încântă – „ Sunt un munte fugit în pământ/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână/prea se cățăraseră mulți pe umerii mei/prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de țărână”. De asemenea – „ Frunzele vremii întoarce-le/toamnă, când intră în carte mioarcele/toamnă sărută-le, toamnă, deschide-le/pământul când stau și-l ascultă gravidele/ să vezi tu atunci cum mai ard vetrele/ s-auzi cum mai cântă cerbii și pietrele/să simți cum în inimă se desfac drupele/ pentru la anul, când vine copilul cu vinul și cupele”. Original, arghezian sau bacovian, prin stil, dar de o factură existențială proprie ( Corlaciu nu este nici evlavios, nici nu … blestemă), poetul are versuri memorabile – „ În locul ochilor tăi indieni/ a răsărit într-o noapte o cârciumă scundă”…„hei, tatăl meu, bețivul, taciturnul/tavernelor, vierul Cerului”… „Vinul curgea ca un cântec de moarte”… ” Frigurile bălților în noi au crescut/ ca o trestie, ca un păcat”…”Sunetul ciorapilor tăi de mătase/ amintindu-mi de sunetul roșcovelor toamna, poleite de vânt”, ș.a. Este ciudat, cum de asemenea versuri au putut să apară în mare parte după 1945, când mulți confrați, dintre cei nearestați sau care nu s-au refugiat în Vest, se întreceau în osanale, timp de patru decenii și mai bine, aduse conducătorilor PCR, sistemului socialist, etc. Poetul este chiar un revoltat, iată ce scria în 1967 – „ Plini de strigăte bolnavi de strigăte/ne scărpinăm de gardul așteptărilor/cad de pe noi numai strigăte/ se scutură cojile marilor strigăte arse/în noi printre aripi întoarse din drum”. Astăzi, unii poeți chiar foarte buni se afișează ca potențiali dizidenți, caută explicații pentru compromisurile făcute. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut a plecat. Iar opera sa este încă necunoscută, nerecunoscută. Păcat, au trecut 30 de ani de la plecarea sa în neființă, va trebui readus în memoria noastră.
BORIS MARIAN

Opera lui Ben Corlaciu
• Tavernale, București, 1941;
• Pelerinul serilor, București, 1942;
• Arhipelag, București, 1943;
• Manifest liric, București, 1945;
• Moartea lângă cer, București, 1946;
• La trântă cu munții, București, 1949;
• Candidatul, București, 1950;
• Timpii de aur, București, 1951;
• Pâinea păcii, București, 1951;
• Noaptea de la Ipotești: două episoade, București, 1957;
• Cazul doctor Udrea, București, 1959;
• Baritina, București, 1965; ediția (Când simți cum moare vântul), București, 1972;
• Poezii, București, 1969;
• Poeme florivore, București, 1972;
• Starea de urgență, București, 1972;
• Strigoaica și casa nebună, București, 1973;
• Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
• Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.
Traduceri
• Isadora Duncan, Viața mea, București, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
• Lehel Szeberenyi, Se urnesc munții, București, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
• Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț, prefață de Eugen Schileru, București, 1962;
• Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, București, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).






Ben Corlaciu - Efigii în ceara În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.

Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
si-aceeași nesănatoasă beție.

Cei ce-așteptau sa le vina rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndreptă spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.

Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.




Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem din masa aceea, grea,
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înăbușea murind cu plămânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.

Cei din urma prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura și ochii, demenți, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scălda
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.

Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.