Sunetele se joacă,
de teamă se dezbracă.
Cu scârbă de oameni se îmbracă,
speranța pe zi ce trece e tot mai opacă
Cu o sete profundă de noutate
și o doză de naivitate
mobilizează decadența să nu se zbată
între viață și moarte.
Asta e grădina toată...
Nimicul capătă un sens tot mai dosnic.
Containere pline cu îndoieli sunt plasate
în suflete, de suferință aplatizate.
Într-o zi de iarna fac un picnic
discuții tranzacționale epuizante
tăcerea... doar ea mai rămâne.
Nu întreba mâinile ce gândesc,
datorită panicii trosnesc.
Amintirile un gust amar irosesc...
uzura acestui corp tineresc,
fereastra se întunecă
pe culmile disperării alunecă.

Prezențe nocive,
luminează vieți maladive.
Apa albastră, sporește
tot ce-n trecut azi se spovedește.