Copaci bătrâni, de altădată
Își pleacă rodul la pământ.
Mirosul de gutui mă-ncearcă
Copilăria vieții parcă-și ia avânt.

O! Ramurile lor greoaie
Încet, în taină mă cuprind,
Iar trupul lor se-apleacă-n ploaie
Și nu mai știu nici ce mai simt.

Căci nici o frunză, cât de mică
Nu pare-acum să se desprindă
Doar timpul poate să-l atingă
Și să-l golească de ființă.

Și frunze de timp vor rămâne
În urma noastră, a tuturor.
Covorul vieții îl pășim și mâine,
Iar viața însăși poate fi un zbor.