în miezul zilei, toată liniștea se ridică-n
vârfuri de crengi, care, pe alocuri,
se întâlnesc să facă lacuri mici,
lacuri mari pentru cer. pământul miroase
a iarbă. câte-o furnică suie îndârjit pe picior,
nu-și abandonează drumul
decât atunci când n-o mai observ.

pe-nserate, îmi simt șira spinării
un pod gata să se dărâme sub norii
adunați peste zi. mă-ncolăcesc.

noaptea vreau miros de întuneric,
pentru el am nări rafinate și vise
în așteptare. oboseala, un leagăn
să mă adoarmă, atât cât să nu mă
mai simt.