Lucrurile neînțelese necesită timp,
Un timp absurd, mereu tânăr și nebun …

Aș vrea să scot din sticla geamului de la fereastră
Amintirea ce zace-n ploi și-n umbra încă-albastră.
Rătăcim un timp spre nicăieri,
Călcând abisuri prăfuite, gânduri risipite
Și-apoi, te-ndrepți spre orișiunde
Te-or duce pașii îngenunchiați de dor.

La poarta sufletelor noastre zace-un nor
Ar vrea să poată plânge, da-i prea-ncărcat de dor,
Eu încă zbor, ușor
Cu-o aripă frântă, mă rog să-mi fie mai ușor.
Și-oricât te caut în vis și-n realitate,
Nu mai pot să te zăresc, ești mult prea departe.

Un zid de lumini stinse zace-ntre noi,
Măștile-s puse departe de-amândoi;
Îmi pare că aud cum un suflet se frânge
Și norul tăcut poate-acum plânge.