Strigă la mine cu toate rimele lui
îmi urlă din toți bojocii lui
prozodici să rimez și să ritmez cu el
cu ce îmi țipă el că-mi cântă
da’ uite că eu nu vreau
să mai ritmez cu nimeni
să mai ritmez cu nimic
nici cu mine…
Mai bine
tic-tac
în pic-pic.
Cum îmi vine.
Nu vreau
nu pot eu să vreau
să mai pot să mai vreau
domnule din rime
și cine-oi mai fi
tu tovarășe mă
din întunecime!
Ce-ți pasă de ceea ce-ți zic
ori îți tac
în acest mare nimic
în care uite ce fac
pic cu pic
la fiecare tic-tac.
Mai du-te și tu într-acolo
și fă rost măcar de perspective
acestui dincoace
de orice dincolo
care ne-o coace
și împreună
și solo.
Du-te și pentru a ta țară de rime
peste rime
și peste trăiește tu
la orice înălțime
și simte-te tu
cel puțin ca-n poveste.
Ce-ți pasă
ce-mi este
mie-n nimicime?
Du-te la o știre, dă-ți-o la ziar,
Dar mă lasă-n pace. Eu nu am habar!
Eu dau cu zarul
pe pagina asta.
Îl arunc printer cuvinte.
Încă din zori.
Pînă în zări.
Să se vadă
-n zarul.
și alte astfel de comori
care îmi țin
mie viu
și în somn
tot amarul.
Nu vreau să mai aud
nesfîrșitele fraze
fără de sens
și fără de raze
ale surîsului tău.
Mă umple altă idee.
Vreau să mă plimb
cît pot de senin
pe orice alee.
Să mă ocup
cu ce mă ocupă
cu ce-mi omoară
zilele după zile
și nopțile între nopți
și noaptea comună
din zilele noastre
doar pentru tine așa de albastre.
Am atîția ani și mai trăiesc.
Fac față oricărui gen.
Fac față și acestui gen
de a sugera fabulos ce mă doare
acolo unde mi se întâmplă
să vreau și să cred și să pot
să nu rimez cu nimeni.


Ciuta, 1975