Un bordei aruncat în mijlocul unei poienițe,care din punctul de vedere al unui artist,ar părea un colț atent pictat,pierdut pe pământ ca un rar ametist.Izolat și uitat de omenire, zăcea la eterna sa masă,Nicodim,cu blânda lui privire.Vădit,anii îl apăsau din ce în ce mai greu,trupul odată cu carnea ca de leu,acum era gârbov,robit de durere și amintiri,așteptând momentul să-și lase crucea de pe spate,altor mari martiri. Și la loc de odihnă domol să se pună,deși vocea îi zicea să mai lase o urmă.Mâna lui tremurând apasă,pentru ultima oară condeiul în foaie,și foaia în masă.Foaia udată cu lacrimi,luminată de ochii săi plini de suferințe și patimi.În mijloc de casă,în mijloc de masă,un umil candelabru alungă acei ochi ce zac în întunericul macabru.Trei lumânări in el zac implantate,toate către cer cu har îndreptate.Roase și noduroase precum a stejarului falnică tulpină,izvor de viață în a bordeiului ruină.
Lumina lor palidă îi încălzea chipul,deși ura căldura și nu prea mai era timpul.Necontenit lovit de gânduri,ce iute se nășteau și se cereau pe rânduri.Totuși brațul odată tremurând,acum cu voinicie se înfigea în mucegăita hârtie,refuzănd să cadă fără să vada,cum pe o foaie își lasă ultima roadă.Un oftat prelung dădu semnalul și de indată ochii se goliră,precum apa lasă paharul.În grabă gândul îi fuge prin braț,până ce o balta divin inundată,curge cu iures între coalele de hârtie,cu un suflu de artă.Mucegaiul coalei,în praf se arată și luminată-i calea condeiului să scrie,apăsând cu lăcomie in coala de hârtie :
O noapte lungă mi-a mai rămas mie.
Înainte ca vântul cel rece să vie.
Lângă chipul Tău e loc și pentru mine?
Sau nu m-am hrănit cu îndeajuns bine.
Am trăit sub umbra umilinței,
Făcând șarpele să urle,vocea neputinței.
M-am întors,când lumea uitase calea,
M-am întors,că n-am uitat defel cărarea.
Când a fost mai greu mi-am găsit dorința,
În brațe de aur mi-am transformat căința.
Acum cu pasiune îmi onorez destinul,
Arătând jivinei că i-a început declinul.
Când în cazne pământul se strâmbă,
Când cerul cu furie începe să plângă.
Și calea lungă bătută în miile de ani,
E vandută din nou pentru o mână de bani.
Când tunetul infinit de puternic o să sune
Nu poate sa cânte decât un nume.
Adună-ți oastea și coboară pârjol.
Din munții reci până la sol,pustiu și gol.
Și cerul o să crape în găuri însângerate,
Făcând din frumoasa zi,o roșie noapte.
Și celor ce au fost cu sufletul nepătat,
Arată-le că răsplata a sosit,la omul cel curat.
Celor drepți,care și-au înteles menirea
Din palma Ta caldă o să privească sfârșirea.
Și soarelui permite-i să scuipe cu durere,
Și luna să trimită doar plânsete-n tăcere.
Corbii să vegheze cum își trăiesc sentința,
Cei ce pentru o mână de hârtii,și-au vândut credința.
Și celor ce trăiesc doar pentru a trupului plăcere,
Le mușcă cu poftă din carne,durere la durere.
Și celor ce nu au crezut defel în al Tău cuvânt,
În larg întuneric o să șadă,ca viermii în pământ.

Cu adâncă tristețe în piept,aruncă condeiul pe jos,refuză să scrie,chiar dacă mâna se simte vioaie și nu se îndoaie și mereu se cere aproape de foaie.Știe care e scopul acestui joc nebun,știe care e calea,și nu vrea sa vadă cum în sânge se transformă lumea și marea.Așa că pică polog pe patul uscat de atâta dormit , încet cu o haină s-a și înfofolit.E frig până în oase și își așteaptă chemarea,dar nu-l încearcă defel disperarea.O ultimă noapte i-a mai rămas lui,înainte ca vântul cel rece să-i deschida poarta caldă și să plece.O nevăzută împletire de culori,ii scalda mintea in milioane,miliarde de fiori.Simte ca pluteste,o ia incet in zbor,lăsându-și pe pamânt trupul corbilor.Zboară precum gândul din mintea omului,să-si așeze sufletul în grădina cea eternă a Tatălui și Domnului.

Oricum timpul ireversibil se scurge și tare te doare,când iți vezi aproapele cum se zbate și moare.Pe masă imi șad în față trei falnice pahare,din care băuse Nicodim ultima dată oare?