cel din oglindă tresări

abia părea că se ridică
abur sub răsăritul
atingând în recul pământul
vâscos, prins cu rădăcini de plumbul
ce sfâșie

peste mâinile-mi strânse
ca un expir în jurul lor
praful de pușcă

până la urmă
totul se reduce la câți și câte ucid
pentru a supraviețui dâmbului acestuia
și celui următor
și celui

până când
voi sta în fața ta, pe prispă
și îți voi bea din moarte ca din țigară
iar tu vei zâmbi cu zâmbetul acela uscat de iubire
cu resemnare privindu-mă printre pleoapele brăzdate de tranșee și urme

și vom părea absorbiți de gânduri ca doi bătrâni
încercând tăcerea pe umeri
cu soarele roșu