poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-02 | |
Plecasem să mă plimb pe lângă mare,
Picioarele-mi desculțe pe nisip, Invitat parcă de vechiul soare Ce apunea solemn ca-n orice altă zi. Și mă plimbam ca să-mi alerge gândul Departe de-o mâhnire avută-n acea zi Ce părea c-ar fi putut opri Pământul Acum nu-mi pare absolut nimic. Căci după un minut sau două, nu mai știu Ridicându-mi ochii către asfințit Mai splendidă decât lucitorul auriu În marea liniștită, un înger am zărit. Era o fată într-o rochie de zăpadă. Era în mare, cu apa până la genunchi. Stătea acolo, singură și nemișcată Privindu-mă suav, atunci ea mi-a surâs. Puteam să jur că o știam de veacuri Totul la ea-mi părea bizar de cunoscut A început cuvinte neînțelese să-mi vorbească M-am apropiat de ea... dar ea a dispărut. Cine a fost? De ce s-a dus? M-am întrebat neîncetat în acea noapte Cum de există ceva așa frumos Și ce-am făcut să merit să se-arate? De-atunci, privirea ei mi-a fost lumină Și surâsul, adăpost pe vreme grea. De ele-mi aminteam la rău și bine Și-n fiecare chip o căutam pe ea. Și nicio fată nu am mai găsit frumoasă Din toate cât există pe Pământ. Mă gândeam la ea, credeam că mă veghează Privindu-mă așa cum o făcea atunci. Din ziua aceea la apus A trecut atâta vreme. Dar încă mai visam acel surâs Și gândul nu-nceta s-o cheme. Am început adesea să mă plimb pe plajă Singur în timp ce soarele în mare se scălda. Dar nemaivăzând-o pe fată niciodată Am hotărât să aflu mai multe despre ea. În scopul ăsta, viața mea am dăruit Zecilor de cărți, mai vechi sau mai recente. Am căutat pân-am găsit într-un sfârșit Răspunsul printre mituri și legende: "Se spune că o dată la un veac Când soarele s-a cufundat în mare Un spirit antic, o fată îmbrăcată-n alb Unui bărbat ales de ea apare. Amar de-aceia carora le iese-n cale! De-acei ce cad fatal în vraja frumuseții ei! Nimeni până acum nu a găsit scăpare Ferice n-a mai fost niciunul dintre ei." Atunci inima-mi s-a sfărâmat deodată O durere continuă ce și acum o am. Am fost blestemat ca să iubesc o fată Fără speranță, toată viața mea. Și azi sunt alb și tot ies să mă plimb pe plajă Picioarele-mi bătrâne desculțe pe nisip Și râd de-acea mâhnire ce o aveam odată Ah, Doamne, cum nu era nimic! După o viață-ntreagă de sperat fără folos Îmi dau seama, cartea a avut dreptate. Dar cum de există ceva așa frumos? Și ce-am făcut să merit să se-arate? Mă mai gândesc și astăzi la frumoasă Și la bărbații aceia ce i-a nefericit. Oftez bătrân privind spre marea vastă. Sunt singur și mă simt atât de mic...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate