infernal,
în tălpi îmi sunt prinse aripile lutului
inegal
cu zborul vrutului
aș vrea să pășesc câte o sută de pași deodată
ori să zbor
în pașii aceștia de toamnă ridată
cu ochii dobor
depărtările, ființe de abur și ceață
am aceeași senzație
în fiecare dimineață
că aștept într-o stație
de metrou
scoasă din uz
și nu pot fi pe roți cadaverice erou
de aceea nu scuz
eu toamna aceasta
prea multă ploaie cade pe șine
nevasta
se uită în oglindă admirându-se pe sine
e tânără și frumoasă
îmi zic
dar deja poemul acesta scrijelește cu o unghie roasă
în Nimic