I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaș de virgină,
Dimineața
Toarnă din belșug lumină
Peste valea toată.

Și natura-n pripă deșteptată,
Parcă poartă pleoape amețite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subțire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunțit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nourași de ceață străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă niște albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Și pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineții liniștit
Se așază moale ca un puf.

Și prin vălul scânteierii roze
Nu te poți uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Și Dimineața,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belșug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Și Dimineața,
Înseninăndu-și, de răcoare, fața,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Și-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu fața la apus.