a venit un om cu o pălărie de spini pe cap. ar fi trebuit să o port în dreptul inimii îmi spune. afară ploaia poartă haine largi. eu încep să mă zvărcolesc să vorbesc în somn. dimineață omul cu pălărie de spini îmi va intra în gură.

ea mi-a spus să nu-i mai scriu poeme. mai bine să o plimb prin aura lucrurilor. cu ancore însă. ancore firești.

omul cu pălărie de spini pe cap se face că nu o bagă în seamă. cu toții știm asta și băltim într-o muțenie. ca niște drumeți osteniți de un traseu montan. de cald omul își face vânt cu pălăria lui de spini. ne stropește pe toți cu stropi de sânge.

dimineața oamenii parcă au bănuți lipiți de pleoape spunea. vorbele ei deveneau versete pentru mine. toamna cu glezne mari era departe. se apropia așteptându-și iar rostul.

omul cu pălărie de spini stătă mai departe de noi. îl supraveghem cu rândul. jucăm tenis. cineva care vrea să nu mai plecăm ne-a dat palete. mingii am găsit din belșug prin iarbă. omul cu pălărie de spini se transformă încet încet într-un tufiș cu trandafiri.

ea nu răspundea. ar fi zâmbit dar nu erau circumstanțe. mă privea cum îmi spălam lacătele cum le dezosam. era foarte târziu toate luminile fuseseră stinse chiar și cu furtunele de pompieri. dar nu și ale noastre. ce lumini aveam în piepturi de parcă ne ieșeau trenuri din tunelele inimii. toată lumea dormea mai mult sau mai puțin. doar noi eram excepția care confirma regula.

omul cu pălărie de spini ține ascunsă printre trandafiri barca cu care am putea scăpa de acolo. nu îndrăznim să o luăm. câțiva dintre noi au ațipit ca niște eroi. au zis că rezolvă ei problema chiar dacă e mai periculos așa. omul cu pălărie de spini ne privește printre petale. ne doare capul de la ochii lui.

ea urma să plece. îmi arăta zborul avionului pe una din liniile palmei. o contorsionistă pur sânge își făcea numerele. noi ne făceam că nu o vedem. nici măcar unul cu altul nu vorbeam despre ea. ne miram doar de ce nu îi iese ei odată avionul acela prin palmă.