poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-15 | |
Respiro1
Beat fiind de multa amăgire sau vis m-am legat în căderea nocturnă de pomul și frunza arămie... un cutremur, un curent de aer sau vânt puternic și-a croit drum până la pielea mea picurându-mi răceala și frigul unei morți sosite prea devreme... oh, da, lumina asta, nu știu de unde provine, de la soare, lună, stele sau e doar o alta, mai întunecată și mai puternică decât toate celelalte pentru că – sunt sigur de asta, câteodată – Provine de la acel Unu Confundat cu însăși această lumină Extrem de difuză Dăruită vieții în mod egal... 2Vreau... Vreau să spăl păcatul ultim al tăcerii, Să curăț petele din soare Și mai ales să întunec și mai mult Luminoasa noapte... Un țipăt ce sparge liniștea zilei Spre care privesc zecile de ochi deschiși Căutând în necunoscutul unui orizont Răspunsul fricilor prezente.. 3Plouă Plouă cu masive căderi de pene, cu stele înflăcărate, cu pași grăbiți și case adormite. plouă cu inimi În care se aud clopotele universului.. Plouă cu fulgi de lumină ocultă Atrași de materia palidă a începutului de toamnă... 4 Un pansament pentru rănile Deschise de mutele dureri, Și de lacrimile sfâșâietoare Ce cad ca un bisturiu în carnea Agățată de cer.... Privirea cade în abisul cerului Ori cerul cade în ochiul oțelit! 5 Mireasa Grădină feng-shui și o mireasă încă neîmbrăcată... Voalul așteaptă pe un buchet de crini Să fie ridicat, așezat și purtat de noua regină Care acum aleargă îmbătată de mirosul trandafirilor În floare... Lumina albă a nunții orbește, înlăcrimează, sensibilizează Ochii celor sosiți să se bucure De fericirea viitoarei mame Care, în alergarea-i sprințară, S-a încurcat în spini... trena lungă adunase praful și polenul edenic neputând să ascundă ruptura rochiei înroșite de sângele scurs din rănile deschise... îndurerata mireasă pășește tot mai domol culcând la pământ trandafirii, crinii, ferigile, transformând grădina într-un haos al disperării, al neputinței și al morții... soarele avântat pe cer oferea căldura și lumina sa, chiar și miresei secate de lacrimi ce făcuse din locul și ziua nunții, un mormânt și o înmormântare... 6 realism deschid ochii în ritmul unui zgomot de afară... cu chin ajung la fereastra cenușie pe care o șterg cu mâneca cămășii pentru a vedea cine deranjează somnul de amiază al nefericiților... de unde stau nu pot vedea nimic așa că îmi închipui o femeie bătrână, grasă și mioapă care se chinuie cu un covor roșu prea vechi ca să nu ajungă la gunoi... aștept să văd dorindu-mi să am dreptate.... nu am avut! era un bărbat tânăr ce își curăța mașina entuziasmând una bucată femelă de raft... nici o altă mișcare în plictisul acestei zile sărbătorite cu pauze dese și lungi de muncitorii tăcuți.... un demon solar a pus stăpânire pe mine și am deschis cât mai larg fereastra începând să urlu neînțelesuri ce au scos rând pe rând oamenii în stradă, în curți și chiar în geamurile lor... viața reîncepea în vacarmul iscat de vocea care nu dorea altceva decât viață! 7 Libertatea Întotdeuna să fii liber, să dorești libertatea orice ar fi Ca să poți răzbate până dincolo de ceruri Simțind lumina din adâncurile clipelor întunecate Sau doar să respiri spiritul acestei lumi decăzute la starea de mineral... Oh, fii animal de nu poți fi om, fii viață să te simt, Șarpe ca să simt otrava cum se scurge prin sânge Ori vultur înaripat pentru a-mi purta visele... Fii leu ce alungă jungla în adăposturile fricilor De unde capetele mirate de spaimă strălucesc în soare Așteptând plecarea ta! Fii liber suflete, tu trup legat de simțuri, de sentimente, De ceea căruia i-ai oferit sângele, viața Și chiar divinitatea sacrificată Ca să învie în acea căreia îi spun: Iubito! 8 Căderi Ceruri cad în ploi și zăpezi răzlețe peste orașul Care ți-a cunoscut pasul, privirea, respirația... Albele dimineți ți se trântesc peste pleoape Pentru a te trezi din somnul întunecatei nopți În care te-ai furișat sărutând amorul sosit devreme Și plecat târziu promițând eterna reîntoarcere, Zălog fiind inima mea și ochii mei nedezlipiți De tine. 9 Necunoscuta Erai atât de frumoasă când am îndrăznit să te invit în oraș La o amară și întunecată cafea Ce se golea oră de oră îndulcindu-se cu fiecare privire a ta Luminând parcă totul... Erai cea mai frumoasă necunoscută De care m-am îndrăgostit Și pentru care am reînvățat jocul iubirii Jubilând cu eros și thanatos Ca timpul să se anuleze eliberându-ne sufletele Pe altarul transformat în patul alb Primindu-ne îmbrățișați să dormim ca două stânci Legate de același cântec și aceeași viață Divină. 10 Piatra Piatra se rotește străpungând zenitul Pe când copilul privea așteptând căderea... Un pas înainte urmată de o alergare Precipitase respirația până la apariția oboselii... Oprire, privire înainte, privire înapoi și... Întins la pământ cu ochii închiși continua să respire Dar nu aerul, ci soarele, universul și piatra Care ca într-un vis îl lovi atât de puternic Încât craterul format luă înfățișarea unui mormânt... 11 Speranțe Fumul se ridica în rotocoale cenușii spre tavanul alb Trimis de respirația mea dureroasă Ca într-o încercare de eliberare de trup.... Dureri surde se răsucesc în stomac și în plămâni Ca și în capul ocupat de imaginea ta Care mă stresează de la un timp atât de mult Încât nu mai pot dormi fără să cred Că într-o zi mă vei observa Și-mi vei zâmbi cu o privire Care va însemna invitația de a mă apropia de tine... Dar poate că nimic din acestea nu se vor întâmpla, Poate vom trece unul pe lângă celălalt Ca doi străini Fără a avea cutezanța de a sparge zidul tăcerii Așteptând de la celălalt primul pas Ce nu va veni din cauza ocultării sentimentului Ridicat deasupra animalității... 12 Pictorul Pictorul zugrăvea cuvinte colorate din curcubeul vieții Rotunjind mișcările mâinilor sale Deasupra pânzelor ce cădeau necontenit Ca niște clipe grăbite spre a atinge pământul... E tomnă și frigul s-a lăsat sedus de ploile universale Anunțând un posibil potop de noroaie și lapoviță Sub care se va ascunde trupul celui ce a trăit Să strălucească prin penelul cutremurat dintru început Înșirând greutățile și bucuriile pe sfoara timpului Refuzat să existe pentru el... 13 Devenire Tăcerea mișca frunzele copacilor legănați în vântul neschimbat... Un copil ridica, râzând, mâinile spre soarele strălucitor Rotindu-se ca o tornadă pornită să absoarbă cerul Și imensitatea universului în sufletul său.... Ochii săi limpezi, scăldați în oceanul purității, Vor căuta îmbrățișările mamei ocrotitoare Care îl supraveghează îndeaproape Ca nu cumva cruditatea animală a lumii Să se năpustească asupra sufletului său neatins -încă- De răceala și hidoasa realitate ce îl va scoate de sub clopotul Sub care ar dori să rămână veșnic... Apoi, singur în imensitatea naturii va căuta să înțeleagă neînțelesul Privind tot mai mult înapoi Obligat să trăiască într-un prezent orientat spre un viitor neclar, Haotic, stresant și pietrificat al purității adevărate... Răsăriturile vor curge peste trupul beatificat de viață Sfârșitul aflându-l mai apropiat de pământ ca oricând, Fiind obosit de greutatea existențială pe care și-a însușit-o Acoperindu-și iubirea cu praful unei lumi cristalizate în acțiuni rapace, Egoiste și materialiste pentu că –în definitiv, nu? – trebuia și el să trăiască! 14 Revelare Cuvinte se strâng laolaltă ca să releve misterul divin Al Verbului creator.... Totul se mișcă asemeni unor valuri oceanice La apusul ori răsăritul de soare De unde vine cunoașterea erosului și a morții Pe care le privesc în față Sfidând legile animalității în care am crescut.... Eliberat de orice construct educațional Mă îndrept spre esență Chiar dacă acest lucru Mă face invizibil în ochii celorlalți... Oh, da, va exista cineva care va veni în întâmpinarea mea, Care îmi va fi alături până la sfârșit Chiar dacă ființa va fi cea mai anostă Cea mai prostituată sau cea mai bolnavă... Spiritul divin îl aflu mai repede în mizeria lumii Ce trebuie îmbrățișată ca o amantă care stoarce Viața, puterea și care eliberează totodată Sclavia oficială a normelor, cutumelor și moralei cotidiene... 15 Adolescență? Singură în toamna aceasta vii spre mine Cu un cântec de primăvară târzie tulburător... Un cuvânt rostit odată demult mă face să visez La grădini edenice, la amoruri nesfârșite Sfârșite la porțile unei dimineți întunecate De ploi prea grele ca să le poată suporta chiar și pământul... Pașii tăi se vor avânta prin orașul nocturn Căutându-mă, însă eu nu mai sunt, nu mai exist Decât ca o amintire a unei iubiri posibile Nematerializate. Oh, iubire ludică, joc adolescentin al descoperii de sine Mai străpungi sufletul meu? Până când mai joci acest rol Care mă lipsește de somn, de hrană și întuneric Refunzându-mi dreptul la odihnă, dreptul de a mă pietrifica În lumea aceasta de ciment și oțel Care răpește vieții tocmai esențele Schimbând adevărul etern pe securitatea călduță Care nu înseamnă luptă, aventură, înaintare și evoluție? Și mă întorc spre tine ca să te văd trecând mai departe Spre piață, spre un altul, spre o altă viață La care nu am acces... Și totuși vântul încă mai respiră în părul tău, Soarele încă mai strălucește în privirea ta Adunând în tine verile toride ale timpului meu Beatificat de imaginea ta ce a rămas ca o amprentă Pe retina minții Etalându-te în cenușa clipelor fără semnificant... 16 sunt privirea aruncată înaintea glonțului, tremurul prevestitor de secetă și război și lut în care mă voi întoarce după ce voi orbi ca să nu mai observ victima. sunt simțul tăcut al ierbii și seva lemnului în care curge infinitul asfixiat în aerul otrăvit și înecat în apa metalică de unde mă eliberez într-o lume bolnavă. sunt oceanul strangulat de covertura întunecată a petrolului deversat sau doar fantoma unei trestii gânditoare care observă apocalipsa eliberată de uitarea umană, uitare a ceea ce se numea odată viață. închis în mine, scap de lanțurile captivității prin dorința și recunoașterea celorlalți că au greșit asemeni mie în asumarea unei eronate filosofii de viață ca și de dorința de a salva resturile războaielor, egoismelor și impasibilității. 17 te-am întâlnit la o margine a timpului și te-am privit. știam ce mult te iubesc înainte chiar să te fi zărit la capătul podului unde țeseai o haină de vise pe care mi-ai oferit-o ca să trăiesc în umbra trupului tău oglindit în mine. doi ani am purtat haina pe mine înălțându-mă atât de sus că nu am observat focul abisal al cuvintelor scrise și ucise de speranțele tale proscrise. haina ta a fost cămașa lui Nessus! 18 ca un copil în placentă m-am legănat în visul de tine făurit. prea mult te-am iubit până la timpul războiului când din nimfă, zeiță, fecioară ai ales să fii o târfa ordinară făcând din pământ templul lui Priap, templul cu oase de vânt! 19 m-am trezit în somnul iubirilor ei pregătit să beau cafeaua albită de vopseaua silicată a lunii îndulcită cu mierea trecutelor amintiri. îmi aprind țigara țesutului adipos la flacăra pasiunii întreținută de fulgerele cerului noroios și o privesc. sunt vis ce se visează în visul ei, oglinda aburită de lumini canibale ce rod reflectările materiale ale trupului ei obosit. 20 am o eternitate, îmi spun senin neobservând trezirea ei și plecare-ai definitivă înspre un altul. e de împrumut trupul, șoptea la plecare, nu am să mai iubesc nicicând decât pe demonul nopților care mă înalță și m-aruncă-n abis așteptând ca prin sex, prin mulți alții, să găsesc fantomaticul paradis pe care mi l-am promis când, alături de tine, am parcurs singurul drumul de vis! 21 dimineața cade în apa murdară a robinetului deschis aducând răsăritul ruginit cu sine. las apa să inunde canalul unde șobolani morți au zidit din oase baraje în scheleticele mine. carnea lor a căzut în orașul noroios prin care fecioarele pășesc cu zorii în priviri întoarse cu a nopților pustiiri. una îmi șoptește că m-a iubit eu i-arăt trecutul meu răstignit de iubirea ce a murit în râsu-i zglobiu și îi spun că e târziu, mult prea târziu și că din parte -mi nu va primi nici sicriu pentru că iubirea și pasiunea - mi toată a murit când s-a vândut prima dată. s-a vândut ieftin tânăra fecioară iar acum se împrumută mereu sperând că e ultima oară, se-mprumută oricarui bărbat având sufletul condamnat să regrete trecutul străinului pat 22 trecutul îmi spune să tac în fața prezentului culcat pe speranța viitorului incert care zboară înapoi spre mine aducând vești de moarte și ghețuri polare de la porțile inimilor vrăjite de demonii senzualității. tac și tăcerea acesta nemișcată de piatra privită acum ascunde cuvântul în abisul privirilor ei, a celei care a plecat cu lumina primăverii fără a se mai întoarce din nordul înghețat, în care ea va înota alături de stele rotitoare în oceanul înaripat de culoarea pasiunii căzute în sferele joase ale sufletului ridicat deasupra noroiului ca să se privească în ciobul de apă în care se vor scurge cuvintele, gândurile, sentimentele și viața sacrificată. tăcerea de lut se zidește pe pereții nopții urcați de insectele care m-au secat de sânge, lacrimile fiind secate de cea care a plecat la începutul zorilor trecute acum. 23 voiam să iubesc. aveam nevoie de iubire cum am nevoie de aer. am sperat în iubirea celei ce șoptea cuvintele demonului la urechea mea atentă la zgomotul din ce în ce mai stins a zilei ce se va pierde în noaptea care va acoperi orizontul și universul meu pentru o mie de ani. voiam să iubesc și am oferit încredere unor cuvinte la fel de virtuale ca și viața de vis până când trezit de ploaia rece a orașului oglindit în privirile celorlalți mi-am dat seama că iubeam femeia si uram târfa. atunci, numai atunci, am început să caut femeia pe care nu am aflat-o nicăieri pentru că lumea a cucerit-o demonul ce a prefăcut femeia în târfă spirituală. zeul șoptea: iată-ți femeia, iar ochii mei priveau la târfa care se cupla cu demonul care șerpuia înălțându-se pe muntele sfârșit în văgăuna mortuară din care vor renaște viitorii viermi ce odată ieșiti din crisalida educației se vor transforma în sclavi sau prostituate. 24 ucideți-mă, omorâți-mă, lipsiți-mă de libertate astfel încât să pot ajunge să evadez în spațiile unde lumina mă orbește ca să nu mai văd târfa cum se bălăcește în animalitate nici animalul ce vorbește pregătindu-și teroarea cu care va împroșca universul. ucideți-mă, tăiați-mă căci aripi vor crește pe cioatele lăsate și mă voi înălța în alt soare mai luminos decât privirea demonică a celei pe care am iubit-o la acel ceas funest în care armatele lui Priap au trecut pe șoseaua ei fiecare lăsându-și amprenta în templul acum golit de viață, sentimente și simțuri. 25 dimineață orientală aer pietrificat în lumina obscură și pământ rostogolit de ape s-au înălțat continuu prin vântul ce usca cărămizile popoarelor îmbătate de cultura desfrânării. iată babilonul înălțat în răsărit, umbra lui cuprinzând universul sub care femeile se răcoresc de arșița animalicului instinct căutând să ajungă la spirit. iată târfa babilonului care și-a luat noi nume pe care le-a înscris pe cărămizile de vânt. cuvântul a îmbătat omenirea fiecare om crezând în puterea experienței neobservând vidul cum crește în trupurile lor hrănit cu plăceri ce ucid bucuria spirituală pentru că animalitatea îi oprește iar sufletul nu mai poate înainta. darul nebuniei îl primește și imaginația îmbată și mai tare cugetele. iată, târfa spune iubire sexului său, spune: ești singura iubire, însă știe că doar se împrumută făcând negoț cu întreg trupul ei. babilonul s-a golit de viață, zidurile lui învenind umbra sub care femeia se bucură de halucinațiile și tulburările luminate o singură dată de becul spiritual ars. o, da, ea caută lumina în întunericul nepătruns iar templul ei se transformă într-o hazna, într-un wc-u public înălțându-se tot mai mult golit de lumina și căldură ca să se prăbușească sub șobolanii timpului ce îi rod temelia. glasuri se vor ridica și vor striga: iată, babilonul a căzut și târfa lui de asemenea, iată, carnea ei s-a făcut mormânt. iată târfa ce a căutat în dobitocenie pe dumnezeu amăgită fiind de propria-i nebunie. pustiu și deșert s-au înălțat ca să afle pustiu și deșert. babilonul e ros de șobolani. el cade și se reînalță mereu în fiecare femelă, în fiecare târfă ce spune experimentare prostituției, putere depravării, romantism sclaviei, iubire sexului etc, etc, etc. 27 Ce importanță mai au evenimentele Când rătăcit prin a lumii umbre știu că sunt viitorul mort! ce voința îmi trebuie să străbat zidul chinezesc al plângerilor care cade ros de lacrimile scurse din sufletul eliberat de acum în lumina crepusculară a dimineții. mai există oare un păcat a lumii oglindit în sinele meu pribegit prin acest sfârșit de lume unde taxiurile galbene aduc moartea ce umblă liberă pe străzile încețoșate de privirile fixate spre pământul nedeschis. creștere a umanității cât te-ai amplificat în noaptea asta în care îngerii au căzut sub forma zăpezii și a picăturilor de ploaie în care mă oglindesc laolată cu întreaga planetă? o. jesus, cât de mult? inundații și cutremure țâșnesc în aerul otrăvit de vulgaritatea care a ucis umanitatea sentimentelor. un gol, un abis, o gaură neagră se mărește în pasul tinerei ce se amanetează o clipă unei inimi sfârșite în moartea sângerie unde materialismul taie cum lumina condensată în lasser. 28 să ne iubim la acest sfârșit de lume în deșertul betonat și asfaltat cum nu ne-am iubit niciodată. prin undele sateților să ne lăsăm amprenta săruturilor în timp ce ne rotim în vârtejul ciclonic al amorului ultim ca aruncați în oceanul verde să ne fardăm cu albastrul înecaților ori cu albul morților spre aducere aminte a clipelor în care pământul a fost unicul altar al iubirilor noastre. hai să ne iubim cu pasiune când frunza nu mai cade din copacul uscat, când frigul polar ajunge în mijlocul verii ori când steaua sudului se ascunde în propria-i moarte strălucind în clipa când devine supernovă cum noi în clipa orgasmului. să ne iubim deci, fără sentimente, să nu ne iubim dar să avem simțurile mai ascuțite ca albii colți ai lupilor ce pândesc mieii - paznici la porțile sufletului, astfel încât zborul ultim sa fie un înot înspre tine. să ne iubim, să nu ne iubim, dar să ne iubim totuși... sfârșitul curge în lumina de var a lunii care acoperă somnul și visul acesta ultim până la nașterea unei noi stele care mustește de viață în sufletul nostru eliberat. 29 nu mai dormi, îți șoptesc cu privirea, nu mai dormi! stăm și totuși înaintam în viață cum stăm în acest taxi ce-și urmează traseul spre o destinație oarecare în care ne vom opri ca în fața unui sfârșit. 30 nu dormi! prin somn pierzi clipa vieții, pierzi dezmierdarile mele, atingerile molatice ale ochilor mei care îți linge parul, pielea ca atunci în jocul acela al amorului în care m-ai uns cu ciocolată și eu te-am uns cu miere ca îmbătați de ambrozia iubirii să ne pierdem de noi ca să ne regăsim unul în celălalt. trezește-te! e timpul să ne dăm jos! mașina mortuară a ajuns la cripta noastră înflorită de timpul prea scurt al regăsirii ca și de pasiunea ce a pictat pe frontispiciul templului miniaturizat trandafirii sacrificiului, scluptura fină a orbului ce a simțit mai mult decât oricare ochi deschis să privească. trezește-te. ne privesc fantome și zei! trezește-te! trebuie să îi facem să vadă, trebuie să nu îi lăsăm în capcana observării de la distanță, nici în capcana privirii. te privesc ca să mulțumesc sufletul meu și te vad de fiecare dată ca la prima întâlnire fără să îmi doresc să observ detaliile dureroase. nu vreau să observ ca nu cumva să încerc schimbarea ci fiecare clipă fă-o un nou început, un prezent omniprezent, fără moarte, trecut, amintiri. trezește-te! e timpul să mă iubești în eternitatea lăsată sub pașii noștrii ce au călcat pământul lăsând în urmă motorul pornit al unei mașini mortuare sau al taxiului vieții ce ne-a adus până aici! trezește-te! 31 durere durere durere durere oțelita și betonată în sufletul singur. torturi dureroase sunt privirile tale optimiste când alergi spre un altul sfărâmând piatra sub pasul tău scufundat în covorul moale pus înaintea-ți de lumina singurei iubiri. durere durere durere și sânge lăsat în urmă ca odată închegat să formeze crusta pe care îți vei sprijini trupul și plictisul vieții orbită fiind de materie și materialism. ce vei duce cu tine dacă în urmă lași durerea? cum înaintezi dacă nu simți înaintarea? cum vei observa dacă nu privești? trecutul tău abandonat în străfundul sufletului meu se va agăța de tine iar la ceasul sfârșitului se va arunca asupra ta ca o fiară înfometată linșând moartea petală cu petală ca să nu mai înflorească decât în cenușa regretului ce va răzbuna durerea! până atunci durere durere durere 32 iubirea - fantoma blestemata a femeii se regaseste vie in barbat de aceea barbatul imbratiseaza iubirea devenind fantoma in moarte pentru ea, iar femeia alearga inebunita de frica ei cautand viata in absenta ei. 33 sunt un drogat! nu mi-e rusine sa recunosc asta1 am nevoie de drogul meu zilnic! intru in sevraj daca imi lipseste! nu mai sunt eu ci doar un nebun care ar vinde-o si pe mama pentru o clipa de fericire. sunt un drogat ce umbla beat prin orasul pustiu. in lipsa drogului ma inec in noptea unei cafele la masa unui bar si ma otravesc cu mii de tigari care TREBUIE sa grabeasca sfarsitul. sunt ultimul drogat al timpului. sunt in sevraj! ingeri nu mai sosesc sa-si scuture aripile de praf femei nu mai aflu sa-mi odinesc capul in a lor poale cand durerea e prea mare! m-am nascut drogat sunt drogat si voi fi intodeuna de asta VREAU in continuare sa ma droghez cu drogul meu ajuns atat de scump astazi ca aproape nu se mai gaseste. o clipa de fericire in acest drog merita sacrificiul vietii pentru ca el, drogul, nu este altceva decat iubirea! 34 eu apar ca un ostean templul in care frumusestea se daruieste tuturor pastrandu-si misterul. eu apar sacrul altarului ei pentru ca iubesc virginalul suflet si ma ridic ca un leu gata de lupta impotriva celor ce pangaresc puritatea, a celor ce calca in picioarele religia si simturile cu care se hranesc cei ce bat la poarta ei. cat de mult ma dusmanesc cele iesite in cale-mi pentru ca pazesc cu toata simtirea mea acest templu inchinat iubirii adevarate in care depravata, curva, tarfa si prostituata nu vor intra nicicand. mi se arunca galeata cu smoala de catre ele, smoala care mi se lipeste de trup zidind simbolul misoginului si al sexismului, al homofobiei pe sufletul meu care nu face altceva decat sa apere esenta acestei lumi create din si pentru iubire! 35 ma schimb in permanenta la ceasul intalnirii cu fecioara caruia ii spun cu toata tacerea mea ca o iubesc. durere imensa in tacerea asta a mea necunoscuta de ea pentru ca ea a invatat alt cod unde tacerea este mormantul vietii iar cuvantul e aventura, e experimentarea existentei care nu ma imbraca pe mine decat arareori. sunt din alt timp din alta galaxie si totusi iubesc fecioara care intotdeuna e pura si noua e poezia sufletelor care iubesc 36 înca o iarna tacuta, pierduta in cautari abisale si-n cautari viscerale, far' sa ating nevazuta reduta. inca o ora trecuta si iubita-mi deveni fufa, tuta, tarfa, simpla parasuta. inca o clipa atinsa de respiratia unui ultim cuvant spus in noaptea cea ninsa de fulgi imensi pentru pamant, pentru sufletu-mi ce-n avant a pornit in lumina ce a iubit, ea pe sine mi s-a daruit in infinit despartindu-ma de tarfa caruia, odata, sufletu-mi i-am oferit. 37 cuvinte impinse larvar spre mutenie. oase lichefiate stranse sub trupul infasurat in giulgiul diminetilor tarzii la ora vrabii ce danseaza-n fereastra murdara cum actorul pe scena veche si goala, ele, oasele, se desfac in bucati de iluzii. schelet de intuneric sub carnuri de lumina, sange adunat pe cearsaful transpirat oglindesc lacrima literei cazute in abisul ireal de alb. urmeaza tacerea inmormantarii trecute pe drumul intepenit in roata unei masini de gunoi ce-mi arata ca noi suntem umbre, fantome, irealitati cazute-n noroi. 38 am cunoscut infernul tineretii cand salbatic loveam la poarta nemarginirii sa fiu primit. sentimentul metamorfozat al iubirii traind, ingerul ei ma simtea ca si demonul urii ancorat de cerul in culori de neon cu dorinta-i de fals om. am indraznit sa cred cuvantul femeii. ulterior, aplecat asupra ideii scrisa cu vopsea de lumina pe intunecata carpa cum ca dragostea mea este in realitate cea mai mare tarfa am vazut logica si realitatea sa materializata in iubita-mi ce a plecat sa afle un alt pat si un alt barbat caci trupul ei este de-mprumutat sau de amanetat nu de iubit cu adevarat. 39 noaptea cade peste tara femei in casa, femei afara. noaptea s-asterne peste femeia ce geme cuvant de amor sfarsindu-se la ora cand cele ca ea singure mor. mi-a vorbit de putere, utopii egalitariste punand la bataie feminismul si idei sexiste insa nu a observat metamorfoza precoce ce-a transformat-o intr-o tarfa cu inima atroce. se lauda cu experiente multiple avand sentimente confuze puse sub a sortilor muze, acum cautand bou cu chip de barbat ce ar lua-o daca ar fi trecut prin al lui pat. o, da, invoca putere si experienta dupa ce si-a tras-o cu metropola fara prudenta, iar puterea invocata de-al ei feminism a ajuns sa astepte iertarea, uitarea unui anchilozat de prea mult crestinism. tarziu a observat transformarea din femeie in buda afirmand cautarea iubirii, cautarea cea pura si nuda. astfel e femeia zilelor noastre ce spune putere ideilor proaste, experienta prostitutiei carnale ce le arunca-n singuratati abisale, timpul razbunandu-se deplin pe tarfa ce a prefacut iubirea in venin. 40 retras la marginea lumii fara sperante, vise, asteptari, zdrobesc in fasa orice incercare de a ierta sau uita. tarfa babilonului oglindita-n femeie imi arata ca detine a puterii cheie si imi spune pe un ton glacial ca sunt misogin si antisocial. zambesc cand o vad trecand imbatata de iluzia ei construita si toata desarta din gloata in gloata ca sa ajunga la mine sfarsita si coapta. zambesc cuprins de mila dar nu o iert ci ii spun sa-si aminteasca de cheia puterilor ei. imi spune plangand ca vrea intelegere! -te inteleg, ii spun in trecere, cauta-ma ieri, ii arunc repede! nu sunt cristos sa iert tarfa din tine, nici prostul ce te-ar lua langa sine, du-te, gaseste-ti pierduta putere acum ca observi ca esti tarfa ce piere singura cu a ta durere. ai spus putere, experienta, feminism prostitutiei pe care le pui pe seama unui ocult demonism ce ti-a posedat trecutul de tarfa ordinara cautand salvarea in prosti sau in crestinism la ceasul cand trupul sta sa moara in solitudine totala. 41 imi caut papucul. und e lua-l-ar dracu sa-l ia. ma ridic din patul jegos acoperit cu o patura din al doilea razboi mondial si ridic telefonul, sunt trivial acum la ceasul nocturn cand ma duc in a orasului turn sa ma arunc in gol sa ating betonatul sol ca inghet ca la pol dand pe mess mii de lol. am o cireada ce-mi scrie din abatoarele lor, din sicrie ca sunt unicul ce le intelege cel care de ele trebuie sa nu se lege, ca le inteleg, ca sunt prietenul din umbra, un sclav cu o viata sumbra obsedat de ele, de dragostea lor vanduta ieftin pe-al veitii coridor. stiu ca sunt sensibil putin vizibil dar flexibil ma excit la orice inmormantare la care ma duc ca la plimbare sa consolez domnisoare carora le dau a mea onoare ce o am intre picioare, . 42 ma ridc sa curat jegul lasat de ultima tarfa lansez dupa ea o ultima harca, o flegma buna iesita din suflet ca am scapat de acest duet, de acest balet in care mi-am bagat pula fara regret. 43 am fost acuzat de pedofilie, de zoofilie de viol, crima asasinat, droguri si goluri ,inchis in a lumii inchisoare am stat fara sa vad un soare mancand pita cu unsoare si spargand multe pisoare, toate-mi parea a fi hilare.... nu pot suporta prostia, e logic sa va vreau in acid formic, vreau sa dau cu prastia..... 44 Poezii 45 Praf ridicat in dimineti . vrabii si corbi inaltati Mai jos de visul meu In care am cazut azi noapte Pigulesc ultimele semne solare. Deschid ochii in lumina Sfartecata de praful sburatacit In care se intrevede atingerea Celui nevazut Dar atotcuprinzator. 47 Xxx Ar putea gandul sa materializeze viitorul In care eu alerg cu disperare spre tine Plonjand printre cainii vagabonzi din cartierul tau Legat de al meu prin santuri, cabluri de telefon, internet si conducte? Ar putea sufletu-mi sa se imbine cu al tau Prin muscaturi, saruturi si violenta erotica Sfarsite in orgasme multiple Ce se pot observa din orice colt al lumii Pentru ca ele cad ca niste fulgere globulare Din ochii goi ai lunetei astronomice La capatul ei aflandu-se Singurul si eternul Verb? Se poate? Spune da si se va putea! 48 XXX Inchid fereastra înapoindu-mă în patul părăsit. rămân în așteptarea trezirii tale Pe care o grăbesc prin atingeri satinate priviri lubrice și demonice Ca și cum am aflat cheia universului În tine. Afară, vântul continuă să bată Peste orașul coborât în carnea mea Ocupând locul liber din suflet prin care trece circul valsând alături de tine. Străzi pustii în marea de ființe întrebătoare Ce privesc fantomatic posibila existență a firilor Străbătute de licărul stelelor și al fulgerelor Aruncate din cerul de sticlă peste orizontul privirilor Căzute în orgasm. Tantricul se trezește Anunțând războinicul din tine Să se pregătească de sărbătoarea trupurilor A cărui festin e întreținut de armonia sufletelor Înălțate peste piatră, lemn și frunză Spre eternalizarea unui singur sentiment Numit iubire! 49 XXX Sunt chemat să străpung cerul cu privirea De lumina dansantă în praful ridicat de penele unor vrăbii grăbite să întâmpine dimineața prin baia în roua Așezată la ceasul luptelor dintre zi și noapte, Când luna înfrântă se retrage în sălașul ei de dincolo Ducând cu sine visele pierdute. Sunt grăbit de săgețile ce străpung pereții de sticlă ai ferestei Oprite în pleoapele grele de nesomn și în sufletul Uitat undeva, la o depărtare de câteva cartiere, În casa ta iubito, unde ai rămas să înfrunți clipele despărțirii Până la ora întâlnirii cu mine, Care nu e departe Și totuși... 50 Ridicat din patul albit de cearșafurile mătăsoase Privesc înapoi și te văd leneșă cum suspini de plăcere Pe când dau drumul robinetului din baie Ca să mă spăl. pământul e spălat la fiecare ploaie De răul și gunoiul ce trece nesfârșit spre o destinație Care în lumea noastră e chiar orașul, strada și casa În care tu nu ești! 51 Sunt șocat de tine! Știi că te-am invitat La o plimbare prin parcul pustiu, Să refacem drumul iubirilor noastre Magice! banca veche, Cu urme de vopsea verde, Pe care ne-am sărut prima oară, s-a dovedit a fi altceva. Acolo, așezată timid, priveai plictisită de mine Spre alții, Spre posibile iubiri, sexualități satisfăcute în fantezii La care nu am acces. Oh, cum m-ai uitat, când alături de tine, priveai cu plăcere spre alții, Analizând trupurile în pătrățele Și fesele tari ale celorlalți... Te priveam tăcut în amiaza de toamnă Ce șoptea sfârșitul aceste iubiri Și sângeram odată cu frunzele căzute În lumina bolnavă a neoanelor Știind că cel mai bun lucru e să-ți ofer libertatea. Și am plecat Lăsându-te liberă să alegi, Să poți deplânge clipa despărțirii Cândva, în viitorul apropiat În care eu nu o să mai fiu alături de tine. Soarta, îți voi spune atunci, Soarta.... 52 Deschid fereastra mâncată de timp La timp ca să prind vrabia de coadă Să o zidesc în cușca din cameră golită De cea care a plecat odată cu somnul nopților Ce a dorit să facă baie în lumina bolnavă a lunii albastre De atâta fum otrăvitor ieșit din plămânii Înecați de tutunul ieftin și metale grele, Făcându-mă să respir tragicul și comicul existenței Ca un muribund chinuit să tragă încă un pic De sfoara vieții sale mizere. Privesc soarele sfârâietor de toamnă târzie Cum mușcă ca un canibal din cablurile de telefon, Din asfaltul proaspăt și din amintirile mele Aruncându-mi viitorul mai departe, Ca nici măcar transformat în bumerang Să nu se mai întoarcă Nici prin biserci, zei, credințe Și vise. Ancorat, încă, de balustrada ferestrei sub care se cască hăul morții ivit ca o fereastră Spre alt timp, Spre altă dimensiune a muritorului de rând Devenit un zeu Sfârtecat doar de problema existenței sale, Întrebarea fiind: Cine sunt eu? Cine sunt, întreb pădurea, ce îmi arată patul sculptat În coaja și lemnul ei; Cine sunt, întreb și piatra tăcută și imobilă, Știind că prin asta vorbește mai multe universului mut Retras adânc în spatele rațiunii, În gaura neagră a sufletului înlănțuit de eternitate Ca niciodată să nu întrevadă absurdul creației Ordonat doar în prezența celei ce a plecat... 53 Păcat, îmi spun, și pregătesc pasul în gol Ca astfel să înot în lumina zilei Alături de vrăbile eliberate Ce au strălucit o singură și nemuritoare clipă. 53 XXX Orașul se retrage din fața privirilor mele Ca din fața unui potop universal Anunțat prin lumina întunecată a cerului Înegrit de nori culumbus sau de o noapte A unei messe vrăjitorești În care pășesc să-mi amintesc Trecutul uitat La marginea trupurilor și a ochilor sticloși Mișcați de mecanisme sociale, Nu de păpușarul din spate Care a suflat viață, Însă nu și sentimente celor ce privesc piatra Și fierul și măruntaile pământului Ca bucuroși să se retragă cu ele în întunericul Din care au plecat. Pășesc conștient de teama celorlalți Produsă de mine în timp ce pustiul crește În piețe, pe străzi și în case, Indicatoarele existenței cotidiene îndrumându-mă Spre cele câteva zeci de hectare Albite de multitudinea de cruci și morminte. 54 Sunt chemat de tăcerea morților Și de trecutul meu reîntors mereu în aceeași cupă A durerilor sfârșite în suicid. 54 Xxx În lumea mea televizorul e la maxim, Claxoanele sunt sirene ale nervilor încordați iar muzica e singura care mai atinge Corzile mentale. Urechea-mi caută temătoare Șoapta, Geamătul lăsat în urmă La momentul plecării Din acel parc În care am consumat iubirea Sub ochiul universului Coborât cu fierbințeala sa Până la sufletul meu Acum despărite de timp, Străzi, oameni, de tine. 55 coborât în câmpul din afara orașului am urcat treptele altui tărâm. Orizontul la începutul dimineții era cenușiu Mirosind a ploaie, a frig și a singurăți nocturne, Dar m-am avântat spre celălalt orizont, Călcând pământul încă nearat după miriște Și m-am regăsit inundat de singurătatea puterii că sunt, Că nu am nevoie de alti ochi De critici și iubiri diferite Pentru că ea, Natura, universul ei, mă iubește așa cum sunt, nebun, rațional, devorator de plăcere și păcat De care sunt mândru Păstrând încrederea în brațele-i de aer, De viață și putere, Ea fiind unica prietenă adevărată! Oh da, restul chiar nu contează, Ea este și prin ea, eu sunt! 56 Xxx O clipă e importantă Și aceea e clipa primei iubiri Care e și clipa primei morți, clipa nașterii Și cea a uitării, E clipa amintirii și a regretului, ori clipa pietrei sfărmate Și a frunzei tomnatice, clipa lemnului uscat Din pădurea veșnic verde În care am călcat odată alături de ea, De cea care mi-a furat tocmai acea clipă importantă. 57 Xxx În momentul întâlnirii Cerurile și-au rupt porțile Din spatele cărora au căzut îngeri Și pene de nori în culorile luminii Spre care am privit Cu ochi mirați de copil timid Răsfățat în privirile Mamei ce mângâie capul Scăldat acum în supărare Că timpul e la sfârșit Și că nu poate schimba nimic... Oh, nu e nevoie să faci nimic, Spun sufletului rămas în înălțimi Îmbrățișând culoarea speranței Știind că sunt prin ceilalți, Că mă pot salva din moarte Prin iubirea detașată de materialismul acerb Ce a mâncat trupul lumii În care, poate, singura mea lacrimă E destul să o vindece. Să mergem, Spun mamei peste care cade zăpada Unui timp În care am lenevit sfârtecat de doruri; Să mergem, spun sufletului Ce abia așteaptă să cunoască boala și orbirea Spre a vindeca răul Stârnit din necunoaștere. 58 Îngeri cad în fulgi de toamnă, În frunze bolnave Și totuși se regăsesc împliniți în fiece primăvară din mine. Somnu-i brăzdat de visul copilăriei, În care îngerii luminii mă privesc prin orice stea Ce atinge pământul Îngenuncheat. Dreptatea triumfă întotdeuna, Chiar dacă numai în moarte! 59 Xxx Există ceva în lume de care nu pot scăpa nicicum Ceva mai draconic decât infernul, Mai rău ca moartea Mai ascuțit ca un blestem Mai... Iubirea e nebună, Se comportă ca o nebună Sub clar de lună bolnavă strecurată prin perdeaua norilor Căzuți peste pământul prea obosit Să mă susțină, Salvându-mi visele și dorințele Eliberate din carapacea trupului Prin suflet. Există ceva ce doare mai tare Ca o lovitură; Există acea acțiune care te bagă în pat Devenind stâncă plângătoare În așteptarea timpului transformator Și ordonat Prin darul făcut în lemnul crescut Doar pentru tine, Pentru cel ce iubește grăbind eternitatea Deschizând capacul sicriului Privind cerul de noapte Și pădurea prea verde Ca să nu poată fi ocupată de visul Ultim. 60 Căderea e ușoară, directă Și... Brațele ridicate înspre miazănoapte Culeg urmele soarelui sângeriu Scaldat leneș în aer mercurian, Pătruns până la plămânii Obosiți de perena primire a acestui aer Transformat în masca frumoasă a unei morți Sosite de dincolo Ca să salveze Restul. 61 Iubirea e o moarte viitoare a trupului Renăscut în spiritul conștient de sine! 61 Xxx O întâmplare banală, Un om deznădăjduit Și o dorință de moarte Strecurată în sinele-i pierdut Pe axa timpului, Într-un viitor incert Destabilizat Care se întoarce când și când spre el Ca un bumerang Adăugând valențe noi Proiectând spre sine Și spre alții aceste morți repetitive Îmbogățindu-l din ce în ce mai mult... Să moară toți, își spuse, Provocând accidentul universal În care singur se eliberase De umanitate! 62 Xxx Covorul călcat se ridică spre talpa mea Dăruindu-mi praful său Ca să îmi amintesc de el, Ca să îmi amintesc de regeasca primrea A trupului meu egoist Ce va păși odată, - Poate pentru ultima dată - Peste culoarea ce seamănă Cu acea culoare a cerului la apus, Când ochii se închid Pentru a elibera sufletul îngreunat de praful Pământului strâns ca o comoară Relundu-și locul pentru veșnicia sa În măruntaiele întunecoase ale oaselor Dezcarnate! 63 Xxx Oh, suflete ce aștepți de la cea plecată, Ce strălucire mai poate fi în cerul acoperit de norii despărțirii Sub care te-ai pitit în speranța că apa ploilor va îneca trupul Din care nu reușești să ieși? Ce melodie cânți, ce reqviem îngâni, ce vrăji faci În sunetul vijelios al aerului de seara Când.... ei i-am dat inima, îmi șoptesc plecând capul într-un lung oftat dureros. inspir un prelung îhmmmmmm Și expir un și mai lung offfffffffffffffffff Cu dorințe amestecate de răzbunări eroice Și căderi în lacrimi somnolente Aducătoare de vise pline de tine, De trupul tău vaporos ca un fum ridicat Din fața prezentului meu De către dorința acestei lumi Care te-a înlănțuit. Ce vise mai ai iubita mea moartă, Ce dorințe nu am împlinit De ai dispărut Dincolo de lumea mea În care eu existam doar pentru tine, Fiind sclav, dezrobitor, jucărie, viață Și moarte pentru sufletul tău Acum pustiit de fantomatica libertate Cumpărată de la tv și reviste! 64 Xxx Iona Sunt iona, sunt monstru divin în carne de om Ascuns în măruntaiele infernului cu iz de femeie În care am supraviețuit până la marea vomă Care m-a aruncat pe țărmul unei cetăți Numite după câte se pare Ninive Ce putea să fie foarte bine orașul meu Casa mea, strada mea întunecoasă Locuită de demoni cu priviri umane Numiți vecini, cunoștințe, prieteni Sau alți de soi acesta Și cărora le-am adus vestea cea bună Ce este un blestem univesal iscat de suflarea Urlătoare a interiorului locuit de voința mea sadică Și răzbunătoare Așezată la capătul orizontului spre a observa Cina cea de taină A sfârșitului întins în farfurii plate Sub forma unui pește prăjit Dorindu-mi să fie partea închisorii mele De unde am scăpat datorită luminii interioare Aflată în căutarea înțelegerii pământului Nepărăsit de atunci. 65 La întâlniea cu tine Văd erosul cum dansează lasciv cu moartea Ce soarbe viața prin orgasmul universal Datorat sufletului de a se lipi de tine Ori de puterea de a te seduce, De a te poseda Ca o afirmație a proprietății că ești Și că sunt... 66 Oh, câți neuroni mor în nașterea plăcerii, Câte imagini divine mă posedă Ca să pot vedea edenul La marginea infernului în care cad Cum cad în somnul odihnitor De la finalul împreunărilor noastre Acoperite de zâmbetele unei existențe Trecătoare. 67 Timpul se scurge spre canalul cosmic Oprindu-se câteodată Să ne privească Cu toată veșnicia lui ce ne-o dăruiește Câteva clipe. Fatale clipe! 67 Xxx Un crin cules în dimineața timpului Se odihnește pe mobila neagră În care ai pus la păstrare amintirile iubirilor, Aruncând petalele trandafirilor vestejiți La fundul acestui scrin. Trebuie să-ți amintești, câteodată, că acolo Ai lăsat și visele mele Și durerile noastre Și chiar penele ultimului zbor Al îngerului sau demonului Ce a trecut pe la noi În acea fatidică noapte de iulie Când cerul era înroșit De rănile solare datorate morții Sosite cu noaptea trupului Eliberator de suflete. Oh, cât de mult mi-aș fi dorit Să luăm locul acestor înaripați Ca împreună să călcăm spațiile universului Care ne-ar fi îmbrățișat pentru eternitate. 68 Strada. Strada plină. Strada golită de oameni Se lăfăie în apusul unei zile albastre Ca asfaltul ruginit de gropile multiple. De o parte și de alta a străzii, Case diferite umplu spațiul dintre orizontul nesfârșit Și privirea mea Care curge peste ziduri ca o umbră a unor timpuri Trecute. Mă târăsc odată acestă umbră a mea Care mi-o ia înainte și care mă lasă să o iau înainte După cum lumina becurilor Răspândește esența lor. O adiere se face simțită în rotocoalele Băloase ale prafului ridicat Să mă întâmpine Dându-mi bună seara În timp ce o lacrimă se scurge sfios Din ochiul meu stâng Spre una din multele răni ale asfaltului. 69 sunt acelasi. privirea-mi aruncata spre tine iti atinge pielea si te gusta emotionata de stralucirea evadata din sufletul tau. strig in cadere, golul umplandu-se de mine peretii lui frang gandul si amintirile mele ce le proiectez spre eternalizare. sunt privire aruncata inainea glontului, tremurul prevestitor de seceta si razboi si lut in care ma voi intoarce dupa ce voi orbi ca sa nu mai observ victima. sunt simtul tacut al ierbii si seva lemnului in care curge infinitul asfixiat in aerul otravit si inecat in apa metalica de unde ma eliberez in lumea bolnava. sunt oceanul strangulat de cuvertura intunecata a petrolului deversat sau doar fantoma unei trestii ganditoare care observa apocalipsa eliberata de uitarea umana, uitare a ceea ce se numea odata viata. inchis in mine, scap de lanturile captivitatii prin dorinta si recunoasterea celorlalti ca au gresit asemeni mie in asumarea unei eronate filosofii de viata ca si de dorinta de a salva resturile razboaielor, egoismelor si impasibilitatii. 71 ca un copil in placenta m-am leganat in visul de tine faurit. prea mult te-am iubit pana la timpul razboiului cand din nimfa, zeita, fecioara ai ales sa fii o tarfa ordinara facand din pamant templul lui Priap, templul cu oase de vant! 72 m-am trezit in somnul iubirilor ei pregatit sa beau cafeaua albita de vopseaua silicata a lunii indulcita cu mierea trecutelor amintiri. imi aprind tigara tesutului adipos la flacara pasiunii intretinuta de fulgerele cerului noroios si o privesc. sunt vis ce se viseaza in visul ei, oglinda aburita de lumini canibale ce rod reflectarile materiale ale trupului ei obosit. am o eternitate, imi spun senin neobservand trezirea ei si plecarea-i definitiva inspre un altul. e de imprumut trupul, soptea la plecare, nu am sa mai iubesc nicicand decat pe demonul noptilor care ma inalta si m-arunca-n abis asteptand ca prin sex, prin multi altii, sa gasesc fantomaticul paradis pe care mi l-am promis cand, alaturi de tine, am parcurs singurul drumul de vis! 73 dimineata cade in apa murdara a robinetului deschis aducand rasaritul ruginit cu sine. las apa sa inunde canalul unde sobolani morti au zidit din oase baraje in scheleticele mine. carnea lor a cazut in orasul noroios prin care fecioarele pasesc cu zorii in priviri intoarse cu a noptilor pustiiri. una imi sopteste ca m-a iubit eu i-arat trecutul meu rastignit de iubirea ce a murit in rasu-i zglobiu si ii spun ca e tarziu, mult prea tarziu si ca din parte-mi nu va primi nici sicriu pentru ca iubirea si pasiunea-mi toata au murit cand s-a vandut prima data. s-a vandut ieftin tanara fecioara iar acum se imprumuta mereu sperand ca e ultima oara, se-mprumuta oricarui barbat avand sufletul condamnat sa regrete trecutul strainului pat 74 trecutul imi spune sa tac in fata prezentului culcat pe speranta viitorului incert care zboara inapoi spre mine aducand vesti de moarte si gheturi polare de la portile inimilor vrajite de demonii senzualitatii. tac si tacerea acesta nemiscata de piatra privita acum ascunde cuvantul in abisul privirilor ei, a celei care a plecat cu lumina primaverii fara a se mai intoarce din nordul inghetat, in care ea va inota alaturi de stele rotitoare in oceanul inaripat de culoarea pasiunii cazute in sferele joase ale sufletului ridicat deasupra noroiului ca sa se priveasca in ciobul de apa in care se vor scurge cuvintele, gandurile, sentimentele si viata sacrificata. tacerea de lut se zideste pe peretii noptii urcati de insectele care m-au secat de sange, lacrimile fiind secate de cea care a plecat la inceputul zorilor trecute acum. 75 voiam sa iubesc. aveam nevoie de iubire cum am nevoie de aer. am sperat in iubirea celei ce soptea cuvintele demonului la urechea mea atenta la zgomotul din ce in ce mai stins a zilei ce se va pierde in noaptea care va acoperi orizontul si universul meu pentru o mie de ani. voiam sa iubesc si am oferit incredere unor cuvinte la fel de virtuale ca si viata de vis pana cand trezit de ploaia rece a orasului oglindit in privirile celorlalti mi-am dat seama ca iubeam femeia si uram tarfa. atunci, numai atunci, am inceput sa caut femeia pe care nu am aflat-o nicaieri pentru ca lumea a cucerit-o demonul ce a prefacut femeia in tarfa spirituala. zeul soptea: iata-ti femeia, iar ochii mei priveau la tarfa care se cupla cu demonul care serpuia inaltandu-se pe muntele sfarsit in vagauna mortuara din care vor renaste viitorii viermi ce odata iesiti din crisalida educatiei se vor transforma in sclavi sau prostituate. respiro Beat fiind de multa amăgire sau vis m-am legat în căderea nocturnă de pomul și frunza arămie... un cutremur, un curent de aer sau vânt puternic și-a croit drum până la pielea mea picurându-mi răceala și frigul unei morți sosite prea devreme... oh, da, lumina asta, nu știu de unde provine, de la soare, lună, stele sau e doar o alta, mai întunecată și mai puternică decât toate celelalte pentru că – sunt sigur de asta, câteodată – Provine de la acel Unu Confundat cu însăși această lumină Extrem de difuză Dăruită vieții în mod egal... Vreau... Vreau să spăl păcatul ultim al tăcerii, Să curăț petele din soare Și mai ales să întunec și mai mult Luminoasa noapte... Un țipăt sparge liniștea ultimei zile Spre care privesc zeci de ochi deschiși Căutând în necunoscutul unui orizont Răspunsul fricilor prezente.. Plouă Plouă cu masive căderi de albe pene Și cu stele înflăcărate, cu pași grăbiți și case adormite plouă, Dar cel mai mult cu inimi În care se aud clopotele universului.. Poate sunt doar fulgi de lumină ocultă Atrași de materia palidă a începutului de toamnă... Un pansament peste rănile vieții Deschise de mute dureri, De lacrimi sfâșâietoare Ce cad ca un bisturiu în carnea Agățată de cer.... Privirea cade, însă, în abisul cerului nepătruns! Mireasa Grădină feng-shui și o mireasă încă neîmbrăcată... Voalul așteaptă pe un buchet de crini Să fie ridicat, așezat și purtat de noua regină Care acum aleargă îmbătată de mirosul trandafirilor În floare... Lumina albă a nunții orbește, înlăcrimează, sensibilizează Ochii celor sosiți să se bucure De fericirea viitoarei mame Care, în alergarea-i sprințară, S-a încurcat în spini... trena lungă adunase praful și polenul edenic neputând să ascundă ruptura rochiei înroșite de sângele scurs din rănile deschise... îndurerata mireasă pășește tot mai domol culcând la pământ trandafirii, crinii, ferigile, transformând grădina într-un haos al disperării, al neputinței și al morții... soarele avântat pe cer oferea căldura și lumina sa, chiar și miresei secate de lacrimi ce făcuse din locul și ziua nunții, un mormânt și o înmormântare... realism deschid ochii în ritmul unui zgomot de afară... cu chin ajung la fereastra cenușie pe care o șterg cu mâneca cămășii pentru a vedea cine deranjează somnul de amiază al nefericiților... de unde stau nu pot vedea nimic așa că îmi închipui o femeie bătrână, grasă și mioapă care se chinuie cu un covor roșu prea vechi ca să nu ajungă la gunoi... aștept să văd dorindu-mi să am dreptate.... nu am avut! era un bărbat tânăr ce își curăța mașina entuziasmând una bucată femelă de raft... nici o altă mișcare în plictisul acestei zile sărbătorite cu pauze dese și lungi de muncitorii tăcuți.... un demon solar a pus stăpânire pe mine și am deschis cât mai larg fereastra începând să urlu neînțelesuri ce au scos rând pe rând oamenii în stradă, în curți și chiar în geamurile lor... viața reîncepea în vacarmul iscat de vocea care nu dorea altceva decât viață! Libertatea Întotdeuna să fii liber, să dorești libertatea orice ar fi Ca să poți răzbate până dincolo de ceruri Simțind lumina din adâncurile clipelor întunecate Sau doar să respiri spiritul acestei lumi decăzute la starea de mineral... Oh, fii animal de nu poți fi om, fii viață ca să te simt, Fii șarpe ca să simt otrava cum se scurge prin sânge Ori vultur înaripat pentru a-mi purta visele înspre înalturi... Fii leu ce alungă jungla în adăposturile fricilor De unde capetele mirate de spaimă strălucesc în soare Așteptând plecarea ta! Fii liber suflete, tu trup legat de simțuri, de sentimente, De aceea căruia i-ai oferit sângele, viața Și chiar divinitatea sacrificată Ca să învie în acea căreia îi spun: Iubito! Căderi Ceruri cad în ploi și zăpezi răzlețe peste orașul Care ți-a cunoscut pasul, privirea, respirația... Albe dimineți ți se trântesc peste pleoape Pentru a te trezi din somnul întunecatei nopți În care te-ai furișat sărutând amorul sosit devreme Și plecat târziu promițând eterna reîntoarcere, Zălog fiind chiar inima mea și ochii mei nedezlipiți De trupul tău... Necunoscuta Erai atât de frumoasă când am îndrăznit să te invit în oraș La o amară și întunecată cafea Ce se golea oră de oră îndulcindu-se cu fiecare privire a ta Luminând parcă totul... Erai cea mai frumoasă necunoscută De care m-am îndrăgostit Și pentru care am reînvățat jocul iubirii Jubilând cu eros și thanatos Ca timpul să se anuleze eliberându-ne sufletele Pe altarul transformat în patul alb Primindu-ne îmbrățișați să dormim ca două stânci Legate de același cântec și aceeași viață Divină. Piatra Piatra se rotește străpungând zenitul Pe când copilul privea așteptând căderea... Un pas înainte urmată de o alergare Precipitase respirația până la apariția oboselii... Oprire, privire înainte, privire înapoi și... Întins la pământ cu ochii închiși continua să respire Dar nu aerul, ci soarele, universul și piatra Care ca într-un vis îl lovi atât de puternic Încât craterul format luă înfățișarea unui mormânt... Speranțe Fumul se ridica în rotocoale cenușii spre tavanul alb Trimis de respirația mea dureroasă Ca într-o încercare de eliberare de trup.... Dureri surde se răsucesc în stomac și în plămâni Ca și în capul ocupat deimaginea ta Care mă stresează de la un timp atât de mult Încât nu mai pot dormi fără să cred Că într-o zi mă vei observa Și-mi vei zâmbi cu o privire Care va însemna invitația de a mă apropia de tine... Dar poate că nimic din acestea nu se vor întâmpla, Poate vom trece unul pe lângă celălalt Ca doi străini Fără a avea cutezanța de a sparge zidul tăcerii Așteptând de la celălalt primul pas Ce nu va veni din cauza ocultării sentimentului Ridicat deasupra animalității... Pictorul Pictorul zugrăvea cuvinte colorate din curcubeul vieții Rotunjind mișcările mâinilor sale Deasupra pânzelor ce cădeau necontenit Ca niște clipe grăbite spre a atinge pământul... E tomnă și frigul s-a lăsat sedus de ploile universale Anunțând un posibil potop de noroaie și lapoviță Sub care se va ascunde trupul celui ce a trăit Să strălucească prin penelul cutremurat dintru început Înșirând greutățile și bucuriile pe sfoara timpului Refuzat să existe pentru el... Devenire Tăcerea mișca frunzele copacilor legănați în vântul neschimbat... Un copil ridica, râzând, mâinile spre soarele strălucitor Rotindu-se ca o tornadă pornită să absoarbă cerul Și imensitatea universului în sufletul său.... Ochii săi limpezi, scăldați în oceanul purității, Vor căuta îmbrățișările mamei ocrotitoare Care îl supraveghează îndeaproape Ca nu cumva cruditatea animală a lumii Să se năpustească asupra sufletului său neatins -încă- De răceala și hidoasa realitate ce îl va scoate de sub clopotul Sub care ar dori să rămână veșnic... Apoi, singur în imensitatea naturii va căuta să înțeleagă neînțelesul Privind tot mai mult înapoi Obligat să trăiască într-un prezent orientat spre un viitor neclar, Haotic, stresant și pietrificat al purității adevărate... Răsăriturile vor curge peste trupul beatificat de viață Sfârșitul aflându-l mai apropiat de pământ ca oricând, Fiind obosit de greutatea existențială pe care și-a însușit-o Acoperindu-și iubirea cu praful unei lumi cristalizate în acțiuni rapace, Egoiste și materialiste pentu că –în definitiv, nu? – trebuia și el să trăiască! Revelare Cuvinte se strâng laolaltă ca să releve misterul divin Al Verbului creator.... Totul se mișcă asemeni unor valuri oceanice La apusul ori răsăritul de soare De unde vine cunoașterea erosului și a morții Pe care le privesc în față Sfidând legile animalității în care am crescut.... Eliberat de orice construct educațional Mă îndrept spre esență Chiar dacă acest lucru Mă face invizibil în ochii celorlalți... Oh, da, va exista cineva care va veni în întâmpinarea mea, Care îmi va fi alături până la sfârșit Chiar dacă ființa va fi cea mai anostă Cea mai prostituată sau cea mai bolnavă... Spiritul divin îl aflu mai repede în mizeria lumii Ce trebuie îmbrățișată ca o amantă care stoarce Viața, puterea și care eliberează totodată Sclavia oficială a normelor, cutumelor și moralei cotidiene... Adolescență? Singură în toamna aceasta vii spre mine Cu un cântec de primăvară târzie tulburător... Un cuvânt rostit odată demult mă face să visez La grădini edenice, la amoruri nesfârșite Sfârșite la porțile unei dimineți întunecate De ploi prea grele ca să le poată suporta chiar și pământul... Pașii tăi se vor avânta prin orașul nocturn Căutându-mă, însă eu nu mai sunt, nu mai exist Decât ca o amintire a unei iubiri posibile Nematerializate. Oh, iubire ludică, joc adolescentin al descoperii de sine Mai străpungi sufletul meu? Până când mai joci acest rol Care mă lipsește de somn, de hrană și întuneric Refunzându-mi dreptul la odihnă, dreptul de a mă pietrifica În lumea aceasta de ciment și oțel Care răpește vieții tocmai esențele Schimbând adevărul etern pe securitatea călduță Care nu înseamnă luptă, aventură, înaintare și evoluție? Și mă întorc spre tine ca să te văd trecând mai departe Spre piață, spre un altul, spre o altă viață La care nu am acces... Și totuși vântul încă mai respiră în părul tău, Soarele încă mai strălucește în privirea ta Adunând în tine verile toride ale timpului meu Beatificat de imaginea ta ce a rămas ca o amprentă Pe retina minții Etalându-te în cenușa clipelor fără semnificant... o cafea.... 14 Iunie 2010 la cafeaua de dimineata asteptam umbra ta sa soseasca dinspre dormitor si sa inoate in cana intunecata ca sa o indulceasca pana as fi dat in diabet dar nu ai sosit decat in amintirea mea... si am dus cana plina ochi de cafea la gura si am sorbit/o cum te/am sorbit pe tine la prima intalnire neprevazuta in care destinul a jucat zaruri cu viitorul acum trecut al trupurilor noastre... si de atunci, de la acel moment critic, eu beau cafeaua cum beau noaptile asteptandu/te sa iti inmoi degetul pentru a o indulci ori sa vii sa mai facem inca odata /pentru eternitate de data aceatsa/ noaptea deci sa o facem zi! un singur blestem mai poate crea universul unul singur in tot acest haos un singur blestem pentru tine si unul singur pentru mine la acest ceas funebru... sa se intoarca fumul inapoi in foc si sa pleznesca/n mintea mea ratacitoare un unicorn sa intainteze stand pe loc si sufletu/mi sa se adape la ape otravitoare... esti blestemata sa/ti porti eterna frumusete in ochii mei uscati de plimbarile razletze si mult mai mult acum eu te blestem sa fii iubita mea cat inca suntem ca doi copii neimblanziti doi cai salbatici ce/s treziti doua comete ce distrug totul in calea lor cand fug spre inimi si a virgine ganduri spre toti cacei ce cred ca/s singuri si mai ales spre sufletele ce cresc in ale cerurilor cranguri... eu te bllestem sa intorci iubirea inmiit sa dai sarutul cel sfintit sa intorci in ochi lacrima cazuta sa fii virgina/n suflet ca liberata ciuta ce/alearga pe pajistea cea verde si neingradita traind eterrnitatea pura, neofilita de ura.... si asta pentru ca eu sunt blestemat sa te port in suflet ca pe/un nestemat sa te port in ganduri si/n amintiri nocturne ce par a fi iluzii pline de franturi cazute/n ale sangelui meu urne... eu blestematul prim al haosului meu te caut pe tine, tu blestemul greu de zeu, de zeitate sfintita de dorul necuprins sa ma blestemi legandu/ma de tine ca invigatorul ce leaga pe invins! vei spune ca ceva s/a intamplat si daca s/a intamplat ce e ? vei spune ca ceva s/a intamplat si nu vei sti ce anume pentru ca ce s/a intamplat ramane ca o enigma intre sufletul tau si mine si acesti copaci ce umbresc aceasta banca.... ce s/a intamplat a fost ce nu s/a intamplat si neintamplarea a facut sa se intample... visul s/a intamplat sa curga afara prin lumina geamului si sa se strecoare ca un fum sau un vant de iarna pana dincolo de cartierul meu in care am simtit moartea pentru ca tu nu mai erai acolo.... iar apoi s/a intamplat /tot in vis/ sa te sarut si sarutul, mai fierbinte ca soarele desertului a secat toata apa din mine in urma ramannd doar doua cristale de gheata ce putea sa fie si doua lacrimi pietrificate culese de un corb inainte sa fie inghitite de vrabile ce mi/au dat trezirea in fiecare dimineata in care tu ai fost langa mine.... s/a intamplat ce s/a intamplat si acum banca e mai pustie ca desertul de care am vorbit si e mai intunecata in singuratatea corbului evadat din somnul mortii crezand ca e un phoneix daca imi ciuguleste ochii privitori la gheata stelelor... si pana la urma ce s/a intamplat, ma intrebi timida iar eu, timid iti raspund: /nimic nu s/a intamplat, doar m/am indragostit de tine! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate