Respiro1

Beat fiind de multa amăgire sau vis
m-am legat în căderea nocturnă
de pomul și frunza arămie...

un cutremur, un curent de aer sau vânt puternic
și-a croit drum până la pielea mea
picurându-mi răceala și frigul
unei morți sosite prea devreme...

oh, da, lumina asta, nu știu de unde provine,
de la soare, lună, stele sau e doar o alta,
mai întunecată și mai puternică decât toate celelalte
pentru că
– sunt sigur de asta, câteodată –
Provine de la acel Unu
Confundat cu însăși această lumină
Extrem de difuză
Dăruită vieții în mod egal...


2Vreau...

Vreau să spăl păcatul ultim al tăcerii,
Să curăț petele din soare
Și mai ales să întunec și mai mult
Luminoasa noapte...
Un țipăt ce sparge liniștea zilei
Spre care privesc zecile de ochi deschiși
Căutând în necunoscutul unui orizont
Răspunsul fricilor prezente..


3Plouă

Plouă cu masive căderi de pene,
cu stele înflăcărate,
cu pași grăbiți și case adormite.
plouă cu inimi
În care se aud clopotele universului..

Plouă cu fulgi de lumină ocultă
Atrași de materia palidă a începutului de toamnă...


4
Un pansament pentru rănile
Deschise de mutele dureri,
Și de lacrimile sfâșâietoare
Ce cad ca un bisturiu în carnea
Agățată de cer....

Privirea cade în abisul cerului
Ori cerul cade în ochiul oțelit!

5
Mireasa

Grădină feng-shui și o mireasă încă neîmbrăcată...
Voalul așteaptă pe un buchet de crini
Să fie ridicat, așezat și purtat de noua regină
Care acum aleargă îmbătată de mirosul trandafirilor
În floare...
Lumina albă a nunții orbește, înlăcrimează, sensibilizează
Ochii celor sosiți să se bucure
De fericirea viitoarei mame
Care, în alergarea-i sprințară,
S-a încurcat în spini...

trena lungă adunase praful și polenul edenic
neputând să ascundă ruptura rochiei înroșite de sângele
scurs din rănile deschise...

îndurerata mireasă pășește tot mai domol
culcând la pământ
trandafirii, crinii, ferigile,
transformând grădina într-un haos al disperării,
al neputinței și al morții...

soarele avântat pe cer oferea căldura și lumina sa,
chiar și miresei secate de lacrimi
ce făcuse din locul și ziua nunții,
un mormânt și o înmormântare...

6
realism

deschid ochii în ritmul unui zgomot de afară...
cu chin ajung la fereastra cenușie
pe care o șterg cu mâneca cămășii
pentru a vedea cine deranjează somnul de amiază
al nefericiților...
de unde stau nu pot vedea nimic așa că îmi închipui o femeie
bătrână, grasă și mioapă care se chinuie cu un covor roșu
prea vechi ca să nu ajungă la gunoi...
aștept să văd dorindu-mi să am dreptate....
nu am avut! era un bărbat tânăr ce își curăța mașina
entuziasmând una bucată femelă de raft...
nici o altă mișcare în plictisul acestei zile
sărbătorite cu pauze dese și lungi de muncitorii tăcuți....

un demon solar a pus stăpânire pe mine
și am deschis cât mai larg fereastra
începând să urlu neînțelesuri
ce au scos rând pe rând oamenii în stradă,
în curți și chiar în geamurile lor...

viața reîncepea în vacarmul iscat de vocea
care nu dorea altceva decât viață!

7
Libertatea

Întotdeuna să fii liber, să dorești libertatea orice ar fi
Ca să poți răzbate până dincolo de ceruri
Simțind lumina din adâncurile clipelor întunecate
Sau doar să respiri spiritul acestei lumi decăzute la starea de mineral...
Oh, fii animal de nu poți fi om, fii viață să te simt,
Șarpe ca să simt otrava cum se scurge prin sânge
Ori vultur înaripat pentru a-mi purta visele...
Fii leu ce alungă jungla în adăposturile fricilor
De unde capetele mirate de spaimă strălucesc în soare
Așteptând plecarea ta!

Fii liber suflete, tu trup legat de simțuri, de sentimente,
De ceea căruia i-ai oferit sângele, viața
Și chiar divinitatea sacrificată
Ca să învie în acea căreia îi spun:
Iubito!

8
Căderi

Ceruri cad în ploi și zăpezi răzlețe peste orașul
Care ți-a cunoscut pasul, privirea, respirația...
Albele dimineți ți se trântesc peste pleoape
Pentru a te trezi din somnul întunecatei nopți
În care te-ai furișat sărutând amorul sosit devreme
Și plecat târziu promițând eterna reîntoarcere,
Zălog fiind inima mea și ochii mei nedezlipiți
De tine.



9
Necunoscuta

Erai atât de frumoasă când am îndrăznit să te invit în oraș
La o amară și întunecată cafea
Ce se golea oră de oră îndulcindu-se cu fiecare privire a ta
Luminând parcă totul...
Erai cea mai frumoasă necunoscută
De care m-am îndrăgostit
Și pentru care am reînvățat jocul iubirii
Jubilând cu eros și thanatos
Ca timpul să se anuleze eliberându-ne sufletele
Pe altarul transformat în patul alb
Primindu-ne îmbrățișați să dormim ca două stânci
Legate de același cântec și aceeași viață
Divină.

10
Piatra

Piatra se rotește străpungând zenitul
Pe când copilul privea așteptând căderea...
Un pas înainte urmată de o alergare
Precipitase respirația până la apariția oboselii...
Oprire, privire înainte, privire înapoi și...
Întins la pământ cu ochii închiși continua să respire
Dar nu aerul, ci soarele, universul și piatra
Care ca într-un vis îl lovi atât de puternic
Încât craterul format luă înfățișarea unui mormânt...

11
Speranțe

Fumul se ridica în rotocoale cenușii spre tavanul alb
Trimis de respirația mea dureroasă
Ca într-o încercare de eliberare de trup....
Dureri surde se răsucesc în stomac și în plămâni
Ca și în capul ocupat de imaginea ta
Care mă stresează de la un timp atât de mult
Încât nu mai pot dormi fără să cred
Că într-o zi mă vei observa
Și-mi vei zâmbi cu o privire
Care va însemna invitația de a mă apropia de tine...
Dar poate că nimic din acestea nu se vor întâmpla,
Poate vom trece unul pe lângă celălalt
Ca doi străini
Fără a avea cutezanța de a sparge zidul tăcerii
Așteptând de la celălalt primul pas
Ce nu va veni din cauza ocultării sentimentului
Ridicat deasupra animalității...

12
Pictorul

Pictorul zugrăvea cuvinte colorate din curcubeul vieții
Rotunjind mișcările mâinilor sale
Deasupra pânzelor ce cădeau necontenit
Ca niște clipe grăbite spre a atinge pământul...

E tomnă și frigul s-a lăsat sedus de ploile universale
Anunțând un posibil potop de noroaie și lapoviță
Sub care se va ascunde trupul celui ce a trăit
Să strălucească prin penelul cutremurat dintru început
Înșirând greutățile și bucuriile pe sfoara timpului
Refuzat să existe pentru el...


13
Devenire

Tăcerea mișca frunzele copacilor legănați în vântul neschimbat...
Un copil ridica, râzând, mâinile spre soarele strălucitor
Rotindu-se ca o tornadă pornită să absoarbă cerul
Și imensitatea universului în sufletul său....
Ochii săi limpezi, scăldați în oceanul purității,
Vor căuta îmbrățișările mamei ocrotitoare
Care îl supraveghează îndeaproape
Ca nu cumva cruditatea animală a lumii
Să se năpustească asupra sufletului său neatins
-încă-
De răceala și hidoasa realitate ce îl va scoate de sub clopotul
Sub care ar dori să rămână veșnic...
Apoi, singur în imensitatea naturii va căuta să înțeleagă neînțelesul
Privind tot mai mult înapoi
Obligat să trăiască într-un prezent orientat spre un viitor neclar,
Haotic, stresant și pietrificat al purității adevărate...
Răsăriturile vor curge peste trupul beatificat de viață
Sfârșitul aflându-l mai apropiat de pământ ca oricând,
Fiind obosit de greutatea existențială pe care și-a însușit-o
Acoperindu-și iubirea cu praful unei lumi cristalizate în acțiuni rapace,
Egoiste și materialiste pentu că –în definitiv, nu? – trebuia și el să trăiască!


14
Revelare

Cuvinte se strâng laolaltă ca să releve misterul divin
Al Verbului creator....
Totul se mișcă asemeni unor valuri oceanice
La apusul ori răsăritul de soare
De unde vine cunoașterea erosului și a morții
Pe care le privesc în față
Sfidând legile animalității în care am crescut....
Eliberat de orice construct educațional
Mă îndrept spre esență
Chiar dacă acest lucru
Mă face invizibil în ochii celorlalți...
Oh, da, va exista cineva care va veni în întâmpinarea mea,
Care îmi va fi alături până la sfârșit
Chiar dacă ființa va fi cea mai anostă
Cea mai prostituată sau cea mai bolnavă...
Spiritul divin îl aflu mai repede în mizeria lumii
Ce trebuie îmbrățișată ca o amantă care stoarce
Viața, puterea și care eliberează totodată
Sclavia oficială a normelor, cutumelor și moralei cotidiene...


15
Adolescență?

Singură în toamna aceasta vii spre mine
Cu un cântec de primăvară târzie tulburător...
Un cuvânt rostit odată demult mă face să visez
La grădini edenice, la amoruri nesfârșite
Sfârșite la porțile unei dimineți întunecate
De ploi prea grele ca să le poată suporta chiar și pământul...
Pașii tăi se vor avânta prin orașul nocturn
Căutându-mă, însă eu nu mai sunt, nu mai exist
Decât ca o amintire a unei iubiri posibile
Nematerializate.
Oh, iubire ludică, joc adolescentin al descoperii de sine
Mai străpungi sufletul meu?
Până când mai joci acest rol
Care mă lipsește de somn, de hrană și întuneric
Refunzându-mi dreptul la odihnă, dreptul de a mă pietrifica
În lumea aceasta de ciment și oțel
Care răpește vieții tocmai esențele
Schimbând adevărul etern pe securitatea călduță
Care nu înseamnă luptă, aventură, înaintare și evoluție?
Și mă întorc spre tine ca să te văd trecând mai departe
Spre piață, spre un altul, spre o altă viață
La care nu am acces...
Și totuși vântul încă mai respiră în părul tău,
Soarele încă mai strălucește în privirea ta
Adunând în tine verile toride ale timpului meu
Beatificat de imaginea ta ce a rămas ca o amprentă
Pe retina minții
Etalându-te în cenușa clipelor fără semnificant...



16
sunt privirea aruncată înaintea glonțului,
tremurul prevestitor de secetă și război
și lut în care mă voi întoarce
după ce voi orbi ca să nu mai observ victima.
sunt simțul tăcut al ierbii și seva lemnului
în care curge infinitul
asfixiat în aerul otrăvit
și înecat în apa metalică
de unde mă eliberez într-o lume bolnavă.
sunt oceanul strangulat de covertura întunecată
a petrolului deversat
sau doar fantoma unei trestii gânditoare
care observă apocalipsa eliberată
de uitarea umană,
uitare a ceea ce se numea odată viață.
închis în mine,
scap de lanțurile captivității
prin dorința și recunoașterea celorlalți
că au greșit
asemeni mie
în asumarea unei eronate filosofii de viață
ca și de dorința de a salva resturile războaielor,
egoismelor și impasibilității.


17
te-am întâlnit la o margine a timpului
și te-am privit.
știam ce mult te iubesc
înainte chiar să te fi zărit
la capătul podului
unde țeseai o haină de vise
pe care mi-ai oferit-o
ca să trăiesc în umbra trupului tău
oglindit în mine.
doi ani am purtat haina pe mine
înălțându-mă atât de sus
că nu am observat focul abisal
al cuvintelor scrise și ucise
de speranțele tale proscrise.

haina ta a fost cămașa lui Nessus!


18
ca un copil în placentă
m-am legănat
în visul de tine făurit.
prea mult te-am iubit
până la timpul războiului
când din nimfă, zeiță, fecioară
ai ales să fii o târfa ordinară
făcând din pământ
templul lui Priap,
templul cu oase de vânt!

19
m-am trezit în somnul iubirilor ei
pregătit să beau cafeaua albită
de vopseaua silicată a lunii
îndulcită cu mierea trecutelor amintiri.
îmi aprind țigara țesutului adipos
la flacăra pasiunii
întreținută de fulgerele cerului noroios
și o privesc.
sunt vis ce se visează în visul ei,
oglinda aburită de lumini canibale
ce rod reflectările materiale
ale trupului ei
obosit.

20
am o eternitate, îmi spun senin
neobservând trezirea ei și plecare-ai definitivă
înspre un altul.
e de împrumut trupul, șoptea la plecare,
nu am să mai iubesc nicicând
decât pe demonul nopților
care mă înalță și m-aruncă-n abis
așteptând ca prin sex,
prin mulți alții,
să găsesc fantomaticul paradis
pe care mi l-am promis
când, alături de tine,
am parcurs singurul drumul de vis!

21
dimineața cade în apa murdară a robinetului deschis
aducând răsăritul ruginit cu sine.
las apa să inunde canalul
unde șobolani morți au zidit din oase
baraje în scheleticele mine.
carnea lor a căzut în orașul noroios
prin care fecioarele pășesc
cu zorii în priviri
întoarse cu a nopților pustiiri.
una îmi șoptește că m-a iubit
eu i-arăt trecutul meu răstignit
de iubirea ce a murit în râsu-i zglobiu
și îi spun că e târziu, mult prea târziu
și că din parte -mi nu va primi nici sicriu
pentru că iubirea și pasiunea - mi toată
a murit când s-a vândut prima dată.
s-a vândut ieftin tânăra fecioară
iar acum se împrumută mereu
sperând că e ultima oară,
se-mprumută oricarui bărbat
având sufletul condamnat
să regrete trecutul străinului pat


22
trecutul îmi spune să tac
în fața prezentului culcat pe speranța viitorului incert
care zboară înapoi spre mine
aducând vești de moarte și ghețuri polare
de la porțile inimilor vrăjite de demonii senzualității.
tac și tăcerea acesta nemișcată de piatra privită acum
ascunde cuvântul în abisul privirilor ei,
a celei care a plecat cu lumina primăverii
fără a se mai întoarce din nordul înghețat,
în care ea va înota alături de stele rotitoare
în oceanul înaripat de culoarea pasiunii
căzute în sferele joase ale sufletului ridicat deasupra noroiului
ca să se privească în ciobul de apă
în care se vor scurge
cuvintele, gândurile, sentimentele și viața
sacrificată.
tăcerea de lut se zidește pe pereții nopții
urcați de insectele care m-au secat de sânge,
lacrimile fiind secate de cea care a plecat
la începutul zorilor trecute acum.

23
voiam să iubesc. aveam nevoie de iubire
cum am nevoie de aer.
am sperat în iubirea celei ce șoptea
cuvintele demonului la urechea mea
atentă la zgomotul din ce în ce mai stins
a zilei ce se va pierde în noaptea
care va acoperi orizontul și universul meu
pentru o mie de ani.
voiam să iubesc și am oferit încredere unor cuvinte
la fel de virtuale ca și viața de vis
până când trezit de ploaia rece a orașului
oglindit în privirile celorlalți
mi-am dat seama că iubeam femeia
si uram târfa.
atunci, numai atunci,
am început să caut femeia pe care nu am aflat-o nicăieri
pentru că lumea a cucerit-o demonul
ce a prefăcut femeia în târfă spirituală.

zeul șoptea: iată-ți femeia,
iar ochii mei priveau la târfa care se cupla
cu demonul care șerpuia înălțându-se pe muntele
sfârșit în văgăuna mortuară din care vor renaște viitorii viermi
ce odată ieșiti din crisalida educației
se vor transforma în sclavi
sau prostituate.


24
ucideți-mă, omorâți-mă, lipsiți-mă de libertate
astfel încât să pot ajunge să evadez
în spațiile unde lumina mă orbește
ca să nu mai văd târfa cum se bălăcește în animalitate
nici animalul ce vorbește
pregătindu-și teroarea
cu care va împroșca universul.
ucideți-mă, tăiați-mă
căci aripi vor crește pe cioatele lăsate
și mă voi înălța în alt soare
mai luminos decât privirea demonică
a celei pe care am iubit-o
la acel ceas funest
în care armatele lui Priap
au trecut pe șoseaua ei
fiecare lăsându-și amprenta în templul
acum golit de viață, sentimente și simțuri.


25
dimineață orientală

aer pietrificat în lumina obscură
și pământ rostogolit de ape
s-au înălțat continuu prin vântul
ce usca cărămizile popoarelor îmbătate
de cultura desfrânării.
iată babilonul înălțat în răsărit,
umbra lui cuprinzând universul
sub care femeile se răcoresc de arșița
animalicului instinct
căutând să ajungă la spirit.
iată târfa babilonului
care și-a luat noi nume
pe care le-a înscris pe cărămizile de vânt.
cuvântul a îmbătat omenirea
fiecare om crezând în puterea experienței
neobservând vidul cum crește în trupurile lor
hrănit cu plăceri ce ucid
bucuria spirituală
pentru că animalitatea îi oprește
iar sufletul nu mai poate înainta.
darul nebuniei îl primește
și imaginația îmbată și mai tare
cugetele.
iată,
târfa spune iubire sexului său,
spune: ești singura iubire,
însă știe că doar se împrumută
făcând negoț cu întreg trupul ei.

babilonul s-a golit de viață,
zidurile lui învenind umbra sub care femeia
se bucură de halucinațiile și tulburările
luminate o singură dată de becul spiritual ars.

o, da, ea caută lumina în întunericul nepătruns
iar templul ei se transformă într-o hazna,
într-un wc-u public
înălțându-se tot mai mult
golit de lumina și căldură
ca să se prăbușească sub șobolanii timpului
ce îi rod temelia.

glasuri se vor ridica și vor striga:
iată, babilonul a căzut
și târfa lui de asemenea,
iată, carnea ei s-a făcut mormânt.
iată târfa ce a căutat în dobitocenie pe dumnezeu
amăgită fiind de propria-i nebunie.

pustiu și deșert s-au înălțat
ca să afle pustiu și deșert.

babilonul e ros de șobolani.
el cade și se reînalță mereu
în fiecare femelă,
în fiecare târfă
ce spune experimentare prostituției,
putere depravării,
romantism sclaviei,
iubire sexului
etc, etc, etc.






27
Ce importanță mai au evenimentele
Când rătăcit prin a lumii umbre
știu că sunt viitorul mort!
ce voința îmi trebuie să străbat zidul chinezesc
al plângerilor
care cade ros de lacrimile scurse
din sufletul eliberat de acum
în lumina crepusculară a dimineții.
mai există oare un păcat a lumii
oglindit în sinele meu
pribegit prin acest sfârșit de lume
unde taxiurile galbene
aduc moartea
ce umblă liberă pe străzile încețoșate
de privirile fixate
spre pământul nedeschis.
creștere a umanității
cât te-ai amplificat
în noaptea asta
în care îngerii au căzut
sub forma zăpezii
și a picăturilor de ploaie
în care mă oglindesc
laolată cu întreaga planetă?
o. jesus, cât de mult?
inundații și cutremure
țâșnesc în aerul otrăvit de vulgaritatea
care a ucis umanitatea sentimentelor.
un gol, un abis, o gaură neagră
se mărește în pasul tinerei
ce se amanetează o clipă
unei inimi sfârșite în moartea sângerie
unde materialismul taie cum lumina condensată
în lasser.

28
să ne iubim la acest sfârșit de lume
în deșertul betonat și asfaltat
cum nu ne-am iubit niciodată.
prin undele sateților
să ne lăsăm amprenta săruturilor
în timp ce ne rotim
în vârtejul ciclonic al amorului ultim
ca aruncați în oceanul verde
să ne fardăm cu albastrul înecaților
ori cu albul morților
spre aducere aminte a clipelor
în care pământul a fost
unicul altar
al iubirilor noastre.
hai să ne iubim cu pasiune
când frunza nu mai cade din copacul uscat,
când frigul polar ajunge în mijlocul verii
ori când steaua sudului se ascunde
în propria-i moarte
strălucind în clipa când devine supernovă
cum noi în clipa orgasmului.
să ne iubim deci, fără sentimente,
să nu ne iubim dar să avem simțurile
mai ascuțite ca albii colți ai lupilor
ce pândesc mieii - paznici la porțile sufletului,
astfel încât zborul ultim
sa fie un înot înspre tine.
să ne iubim, să nu ne iubim, dar să ne iubim totuși...
sfârșitul curge în lumina de var a lunii
care acoperă somnul și visul acesta ultim
până la nașterea unei noi stele
care mustește de viață în sufletul nostru eliberat.

29
nu mai dormi, îți șoptesc cu privirea,
nu mai dormi!
stăm și totuși înaintam în viață
cum stăm în acest taxi
ce-și urmează traseul
spre o destinație oarecare
în care ne vom opri
ca în fața unui sfârșit.
30
nu dormi!
prin somn pierzi clipa vieții,
pierzi dezmierdarile mele, atingerile molatice
ale ochilor mei
care îți linge parul, pielea
ca atunci în jocul acela al amorului
în care m-ai uns cu ciocolată
și eu te-am uns cu miere
ca îmbătați de ambrozia iubirii
să ne pierdem de noi ca să ne regăsim
unul în celălalt.
trezește-te! e timpul să ne dăm jos!
mașina mortuară a ajuns
la cripta noastră înflorită de timpul
prea scurt al regăsirii
ca și de pasiunea ce a pictat
pe frontispiciul templului miniaturizat
trandafirii sacrificiului,
scluptura fină a orbului ce a simțit
mai mult decât oricare ochi deschis
să privească.
trezește-te. ne privesc fantome
și zei!
trezește-te! trebuie să îi facem să vadă,
trebuie să nu îi lăsăm în capcana
observării de la distanță,
nici în capcana privirii.
te privesc ca să mulțumesc sufletul meu
și te vad de fiecare dată ca la prima întâlnire
fără să îmi doresc să observ detaliile dureroase.
nu vreau să observ ca nu cumva să încerc schimbarea
ci fiecare clipă fă-o un nou început,
un prezent omniprezent,
fără moarte, trecut, amintiri.
trezește-te! e timpul să mă iubești
în eternitatea lăsată sub pașii noștrii
ce au călcat pământul
lăsând în urmă motorul pornit
al unei mașini mortuare
sau al taxiului vieții
ce ne-a adus până aici!
trezește-te!


31
durere
durere
durere
durere oțelita și
betonată în sufletul singur.
torturi dureroase
sunt privirile tale optimiste
când alergi spre un altul
sfărâmând piatra sub pasul tău
scufundat în covorul moale
pus înaintea-ți
de lumina singurei iubiri.
durere
durere
durere
și sânge lăsat în urmă
ca odată închegat
să formeze crusta pe care îți vei sprijini
trupul și plictisul vieții
orbită fiind de materie
și materialism.
ce vei duce cu tine
dacă în urmă lași durerea?
cum înaintezi
dacă nu simți înaintarea?
cum vei observa
dacă nu privești?
trecutul tău abandonat
în străfundul sufletului meu
se va agăța de tine
iar la ceasul sfârșitului
se va arunca asupra ta
ca o fiară înfometată
linșând moartea petală cu petală
ca să nu mai înflorească
decât în cenușa regretului
ce va răzbuna durerea!
până atunci
durere
durere
durere



32
iubirea - fantoma blestemata a femeii
se regaseste vie in barbat
de aceea barbatul imbratiseaza iubirea
devenind fantoma in moarte pentru ea,
iar femeia alearga inebunita de frica ei
cautand viata in absenta ei.




33
sunt un drogat!
nu mi-e rusine sa recunosc asta1
am nevoie de drogul meu
zilnic!
intru in sevraj daca imi lipseste!
nu mai sunt eu
ci doar un nebun
care ar vinde-o si pe mama
pentru o clipa de fericire.
sunt un drogat
ce umbla beat
prin orasul pustiu.
in lipsa drogului
ma inec in noptea unei cafele
la masa unui bar
si ma otravesc cu mii de tigari
care TREBUIE sa grabeasca sfarsitul.
sunt ultimul drogat al timpului.
sunt in sevraj!
ingeri nu mai sosesc sa-si scuture aripile
de praf
femei nu mai aflu sa-mi odinesc capul
in a lor poale
cand durerea e prea mare!
m-am nascut drogat
sunt drogat
si voi fi intodeuna
de asta
VREAU
in continuare sa ma droghez
cu drogul meu ajuns atat de scump astazi
ca aproape nu se mai gaseste.
o clipa de fericire in acest drog
merita sacrificiul vietii
pentru ca el, drogul,
nu este altceva decat
iubirea!

34
eu apar ca un ostean templul
in care frumusestea se daruieste tuturor
pastrandu-si misterul.
eu apar sacrul altarului ei
pentru ca iubesc virginalul suflet
si ma ridic ca un leu gata de lupta
impotriva celor ce pangaresc puritatea,
a celor ce calca in picioarele
religia si simturile
cu care se hranesc cei ce bat la
poarta ei.
cat de mult ma dusmanesc cele
iesite in cale-mi
pentru ca pazesc cu toata simtirea mea
acest templu inchinat iubirii adevarate
in care depravata, curva, tarfa
si prostituata nu vor intra nicicand.
mi se arunca galeata cu smoala de catre ele,
smoala care mi se lipeste de trup
zidind simbolul misoginului si al sexismului,
al homofobiei pe sufletul meu
care nu face altceva decat sa apere
esenta acestei lumi
create din si pentru iubire!


35
ma schimb in permanenta
la ceasul intalnirii cu fecioara
caruia ii spun cu toata tacerea mea
ca o iubesc.
durere imensa in tacerea asta a mea
necunoscuta de ea
pentru ca ea a invatat alt cod
unde tacerea este mormantul
vietii
iar cuvantul e aventura,
e experimentarea existentei
care nu ma imbraca pe mine
decat arareori.
sunt din alt timp
din alta galaxie
si totusi iubesc fecioara
care intotdeuna e pura si noua
e poezia sufletelor care iubesc

36
înca o iarna tacuta,
pierduta in cautari abisale
si-n cautari viscerale,
far' sa ating nevazuta reduta.
inca o ora trecuta
si iubita-mi deveni
fufa, tuta,
tarfa, simpla parasuta.
inca o clipa atinsa
de respiratia unui ultim cuvant
spus in noaptea cea ninsa
de fulgi imensi pentru pamant,
pentru sufletu-mi ce-n avant
a pornit
in lumina ce a iubit,
ea pe sine mi s-a daruit
in infinit
despartindu-ma de tarfa
caruia, odata,
sufletu-mi i-am oferit.


37
cuvinte impinse larvar spre mutenie.
oase lichefiate stranse sub trupul
infasurat in giulgiul diminetilor tarzii
la ora vrabii ce danseaza-n fereastra murdara
cum actorul pe scena veche si goala,
ele, oasele, se desfac in bucati de iluzii.
schelet de intuneric sub carnuri de lumina,
sange adunat pe cearsaful transpirat
oglindesc lacrima literei cazute
in abisul ireal de alb.
urmeaza tacerea inmormantarii trecute
pe drumul intepenit in roata unei masini de gunoi
ce-mi arata ca noi
suntem umbre, fantome,
irealitati cazute-n noroi.

38
am cunoscut infernul tineretii
cand salbatic loveam la poarta nemarginirii
sa fiu primit.
sentimentul metamorfozat al iubirii traind,
ingerul ei ma simtea ca si demonul urii
ancorat de cerul in culori de neon
cu dorinta-i de fals om.
am indraznit sa cred cuvantul femeii.
ulterior, aplecat asupra ideii
scrisa cu vopsea de lumina
pe intunecata carpa
cum ca dragostea mea este in realitate
cea mai mare tarfa
am vazut logica si realitatea sa
materializata in iubita-mi ce a plecat
sa afle un alt pat
si un alt barbat
caci trupul ei este de-mprumutat
sau de amanetat
nu de iubit cu adevarat.

39
noaptea cade peste tara
femei in casa, femei afara.
noaptea s-asterne
peste femeia ce geme
cuvant de amor
sfarsindu-se la ora
cand cele ca ea singure mor.
mi-a vorbit de putere, utopii egalitariste
punand la bataie feminismul si idei sexiste
insa nu a observat metamorfoza precoce
ce-a transformat-o intr-o tarfa cu inima atroce.
se lauda cu experiente multiple
avand sentimente confuze
puse sub a sortilor muze,
acum cautand bou cu chip de barbat
ce ar lua-o daca ar fi trecut prin al lui pat.
o, da, invoca putere si experienta
dupa ce si-a tras-o cu metropola fara prudenta,
iar puterea invocata de-al ei feminism
a ajuns sa astepte iertarea, uitarea
unui anchilozat de prea mult crestinism.
tarziu a observat transformarea din femeie in buda
afirmand cautarea iubirii, cautarea cea pura si nuda.
astfel e femeia zilelor noastre
ce spune putere ideilor proaste,
experienta prostitutiei carnale
ce le arunca-n singuratati abisale,
timpul razbunandu-se deplin
pe tarfa ce a prefacut iubirea in venin.

40
retras la marginea lumii
fara sperante, vise, asteptari,
zdrobesc in fasa orice incercare
de a ierta sau uita.
tarfa babilonului
oglindita-n femeie
imi arata ca detine a puterii cheie
si imi spune pe un ton glacial
ca sunt misogin si antisocial.
zambesc cand o vad trecand imbatata
de iluzia ei construita si toata desarta
din gloata in gloata
ca sa ajunga la mine sfarsita si coapta.
zambesc cuprins de mila
dar nu o iert ci ii spun sa-si aminteasca
de cheia puterilor ei.
imi spune plangand ca vrea intelegere!
-te inteleg, ii spun in trecere,
cauta-ma ieri, ii arunc repede!
nu sunt cristos sa iert tarfa din tine,
nici prostul ce te-ar lua langa sine,
du-te, gaseste-ti pierduta putere
acum ca observi ca esti tarfa ce piere
singura cu a ta durere.
ai spus putere, experienta, feminism
prostitutiei
pe care le pui pe seama unui ocult demonism
ce ti-a posedat trecutul de tarfa ordinara
cautand salvarea in prosti sau in crestinism
la ceasul cand trupul sta sa moara
in solitudine totala.


41
imi caut papucul. und e lua-l-ar dracu sa-l ia.
ma ridic din patul jegos
acoperit cu o patura din al doilea razboi mondial
si ridic telefonul, sunt trivial
acum la ceasul nocturn
cand ma duc in a orasului turn
sa ma arunc in gol
sa ating betonatul sol
ca inghet ca la pol
dand pe mess mii de lol.
am o cireada ce-mi scrie
din abatoarele lor, din sicrie
ca sunt unicul ce le intelege
cel care de ele trebuie sa nu se lege,
ca le inteleg, ca sunt prietenul din umbra,
un sclav cu o viata sumbra
obsedat de ele, de dragostea lor
vanduta ieftin pe-al veitii coridor.
stiu ca sunt sensibil
putin vizibil
dar flexibil
ma excit la orice inmormantare
la care ma duc ca la plimbare
sa consolez domnisoare
carora le dau a mea onoare
ce o am intre picioare,
.
42
ma ridc sa curat jegul lasat de ultima tarfa
lansez dupa ea o ultima harca,
o flegma buna iesita din suflet
ca am scapat de acest duet,
de acest balet
in care mi-am bagat pula
fara regret.

43
am fost acuzat de pedofilie,
de zoofilie
de viol, crima asasinat,
droguri si goluri
,inchis in a lumii inchisoare
am stat fara sa vad un soare
mancand pita cu unsoare
si spargand multe pisoare,
toate-mi parea a fi hilare....

nu pot suporta prostia, e logic
sa va vreau in acid formic,
vreau sa dau cu prastia.....



44
Poezii

45
Praf ridicat in dimineti .
vrabii si corbi inaltati
Mai jos de visul meu
In care am cazut azi noapte
Pigulesc ultimele semne solare.

Deschid ochii in lumina
Sfartecata de praful sburatacit
In care se intrevede atingerea
Celui nevazut
Dar atotcuprinzator.


47
Xxx

Ar putea gandul sa materializeze viitorul
In care eu alerg cu disperare spre tine
Plonjand printre cainii vagabonzi din cartierul tau
Legat de al meu prin santuri, cabluri de telefon, internet si conducte?
Ar putea sufletu-mi sa se imbine cu al tau
Prin muscaturi, saruturi si violenta erotica
Sfarsite in orgasme multiple
Ce se pot observa din orice colt al lumii
Pentru ca ele cad ca niste fulgere globulare
Din ochii goi ai lunetei astronomice
La capatul ei aflandu-se
Singurul si eternul Verb?
Se poate?

Spune da si se va putea!

48
XXX

Inchid fereastra înapoindu-mă în patul părăsit.
rămân în așteptarea trezirii tale
Pe care o grăbesc prin atingeri satinate
priviri lubrice și demonice
Ca și cum am aflat cheia universului
În tine.
Afară, vântul continuă să bată
Peste orașul coborât în carnea mea
Ocupând locul liber din suflet
prin care trece circul valsând alături de tine.
Străzi pustii în marea de ființe întrebătoare
Ce privesc fantomatic posibila existență a firilor
Străbătute de licărul stelelor și al fulgerelor
Aruncate din cerul de sticlă peste orizontul privirilor
Căzute în orgasm.
Tantricul se trezește
Anunțând războinicul din tine
Să se pregătească de sărbătoarea trupurilor
A cărui festin e întreținut de armonia sufletelor
Înălțate peste piatră, lemn și frunză
Spre eternalizarea unui singur sentiment
Numit iubire!


49
XXX
Sunt chemat să străpung cerul cu privirea
De lumina dansantă în praful ridicat de penele unor vrăbii
grăbite să întâmpine dimineața prin baia în roua
Așezată la ceasul luptelor dintre zi și noapte,
Când luna înfrântă se retrage în sălașul ei de dincolo
Ducând cu sine visele pierdute.

Sunt grăbit de săgețile ce străpung pereții de sticlă ai ferestei
Oprite în pleoapele grele de nesomn și în sufletul
Uitat undeva, la o depărtare de câteva cartiere,
În casa ta iubito, unde ai rămas să înfrunți clipele despărțirii
Până la ora întâlnirii cu mine,
Care nu e departe
Și totuși...

50
Ridicat din patul albit de cearșafurile mătăsoase
Privesc înapoi și te văd leneșă cum suspini de plăcere
Pe când dau drumul robinetului din baie
Ca să mă spăl.
pământul e spălat la fiecare ploaie
De răul și gunoiul ce trece nesfârșit spre o destinație
Care în lumea noastră e chiar orașul, strada și casa
În care tu nu ești!

51
Sunt șocat de tine!
Știi că te-am invitat
La o plimbare prin parcul pustiu,
Să refacem drumul iubirilor noastre
Magice! banca veche,
Cu urme de vopsea verde,
Pe care ne-am sărut prima oară,
s-a dovedit a fi altceva.
Acolo, așezată timid, priveai plictisită de mine
Spre alții,
Spre posibile iubiri,
sexualități satisfăcute
în fantezii
La care nu am acces.
Oh, cum m-ai uitat, când alături de tine,
priveai cu plăcere spre alții,
Analizând trupurile în pătrățele
Și fesele tari ale celorlalți...
Te priveam tăcut în amiaza de toamnă
Ce șoptea sfârșitul aceste iubiri
Și sângeram odată cu frunzele căzute
În lumina bolnavă a neoanelor
Știind că cel mai bun lucru e să-ți ofer libertatea.

Și am plecat
Lăsându-te liberă să alegi,
Să poți deplânge clipa despărțirii
Cândva, în viitorul apropiat
În care eu nu o să mai fiu alături de tine.

Soarta, îți voi spune atunci,
Soarta....


52
Deschid fereastra mâncată de timp
La timp ca să prind vrabia de coadă
Să o zidesc în cușca din cameră golită
De cea care a plecat odată cu somnul nopților
Ce a dorit să facă baie în lumina bolnavă a lunii albastre
De atâta fum otrăvitor ieșit din plămânii
Înecați de tutunul ieftin și metale grele,
Făcându-mă să respir tragicul și comicul existenței
Ca un muribund chinuit să tragă încă un pic
De sfoara vieții sale mizere.
Privesc soarele sfârâietor de toamnă târzie
Cum mușcă ca un canibal din cablurile de telefon,
Din asfaltul proaspăt și din amintirile mele
Aruncându-mi viitorul mai departe,
Ca nici măcar transformat în bumerang
Să nu se mai întoarcă
Nici prin biserci, zei, credințe
Și vise.
Ancorat, încă, de balustrada ferestrei
sub care se cască hăul morții
ivit ca o fereastră
Spre alt timp,
Spre altă dimensiune
a muritorului de rând
Devenit un zeu
Sfârtecat doar de problema existenței sale,
Întrebarea fiind:
Cine sunt eu?

Cine sunt, întreb pădurea, ce îmi arată patul sculptat
În coaja și lemnul ei;
Cine sunt, întreb și piatra tăcută și imobilă,
Știind că prin asta vorbește mai multe universului mut
Retras adânc în spatele rațiunii,
În gaura neagră a sufletului înlănțuit de eternitate
Ca niciodată să nu întrevadă absurdul creației
Ordonat doar în prezența celei ce a plecat...

53
Păcat, îmi spun, și pregătesc pasul în gol
Ca astfel să înot în lumina zilei
Alături de vrăbile eliberate
Ce au strălucit o singură și nemuritoare clipă.

53
XXX

Orașul se retrage din fața privirilor mele
Ca din fața unui potop universal
Anunțat prin lumina întunecată a cerului
Înegrit de nori culumbus sau de o noapte
A unei messe vrăjitorești
În care pășesc să-mi amintesc
Trecutul uitat
La marginea trupurilor și a ochilor sticloși
Mișcați de mecanisme sociale,
Nu de păpușarul din spate
Care a suflat viață,
Însă nu și sentimente celor ce privesc piatra
Și fierul și măruntaile pământului
Ca bucuroși să se retragă cu ele în întunericul
Din care au plecat.
Pășesc conștient de teama celorlalți
Produsă de mine în timp ce pustiul crește
În piețe, pe străzi și în case,
Indicatoarele existenței cotidiene îndrumându-mă
Spre cele câteva zeci de hectare
Albite de multitudinea de cruci și morminte.

54
Sunt chemat de tăcerea morților
Și de trecutul meu reîntors mereu în aceeași cupă
A durerilor sfârșite în suicid.

54
Xxx

În lumea mea televizorul e la maxim,
Claxoanele sunt sirene ale nervilor încordați
iar muzica e singura care mai atinge
Corzile mentale.
Urechea-mi caută temătoare
Șoapta,
Geamătul lăsat în urmă
La momentul plecării
Din acel parc
În care am consumat iubirea
Sub ochiul universului
Coborât cu fierbințeala sa
Până la sufletul meu
Acum despărite de timp,
Străzi, oameni, de tine.


55
coborât în câmpul din afara orașului
am urcat treptele altui tărâm.
Orizontul la începutul dimineții era cenușiu
Mirosind a ploaie, a frig și a singurăți nocturne,
Dar m-am avântat spre celălalt orizont,
Călcând pământul încă nearat după miriște
Și m-am regăsit inundat de singurătatea puterii că sunt,
Că nu am nevoie de alti ochi
De critici și iubiri diferite
Pentru că ea,
Natura, universul ei, mă iubește așa cum sunt,
nebun, rațional,
devorator de plăcere și păcat
De care sunt mândru
Păstrând încrederea în brațele-i de aer,
De viață și putere,
Ea fiind unica prietenă adevărată!

Oh da, restul chiar nu contează,
Ea este și prin ea, eu sunt!

56
Xxx

O clipă e importantă
Și aceea e clipa primei iubiri
Care e și clipa primei morți,
clipa nașterii
Și cea a uitării,
E clipa amintirii și a regretului,
ori clipa pietrei sfărmate
Și a frunzei tomnatice,
clipa lemnului uscat
Din pădurea veșnic verde
În care am călcat odată alături de ea,
De cea care mi-a furat tocmai acea clipă importantă.

57
Xxx
În momentul întâlnirii
Cerurile și-au rupt porțile
Din spatele cărora au căzut îngeri
Și pene de nori în culorile luminii
Spre care am privit
Cu ochi mirați de copil timid
Răsfățat în privirile
Mamei ce mângâie capul
Scăldat acum în supărare
Că timpul e la sfârșit
Și că nu poate schimba nimic...
Oh, nu e nevoie să faci nimic,
Spun sufletului rămas în înălțimi
Îmbrățișând culoarea speranței
Știind că sunt prin ceilalți,
Că mă pot salva din moarte
Prin iubirea detașată de materialismul acerb
Ce a mâncat trupul lumii
În care, poate, singura mea lacrimă
E destul să o vindece.
Să mergem,
Spun mamei peste care cade zăpada
Unui timp
În care am lenevit sfârtecat de doruri;
Să mergem, spun sufletului
Ce abia așteaptă să cunoască boala și orbirea
Spre a vindeca răul
Stârnit din necunoaștere.

58
Îngeri cad în fulgi de toamnă,
În frunze bolnave
Și totuși se regăsesc
împliniți în fiece primăvară
din mine.

Somnu-i brăzdat de visul copilăriei,
În care îngerii luminii
mă privesc prin orice stea
Ce atinge pământul
Îngenuncheat.

Dreptatea triumfă întotdeuna,
Chiar dacă numai în moarte!

59
Xxx

Există ceva în lume de care nu pot scăpa nicicum
Ceva mai draconic decât infernul,
Mai rău ca moartea
Mai ascuțit ca un blestem
Mai...
Iubirea e nebună,
Se comportă ca o nebună
Sub clar de lună bolnavă
strecurată prin perdeaua norilor
Căzuți peste pământul prea obosit
Să mă susțină,
Salvându-mi visele și dorințele
Eliberate din carapacea trupului
Prin suflet.
Există ceva ce doare mai tare
Ca o lovitură;
Există acea acțiune care te bagă în pat
Devenind stâncă plângătoare
În așteptarea timpului transformator
Și ordonat
Prin darul făcut în lemnul crescut
Doar pentru tine,
Pentru cel ce iubește grăbind eternitatea
Deschizând capacul sicriului
Privind cerul de noapte
Și pădurea prea verde
Ca să nu poată fi ocupată de visul
Ultim.

60
Căderea e ușoară, directă
Și...

Brațele ridicate înspre miazănoapte
Culeg urmele soarelui sângeriu
Scaldat leneș în aer mercurian,
Pătruns până la plămânii
Obosiți de perena primire a acestui aer
Transformat în masca frumoasă a unei morți
Sosite de dincolo
Ca să salveze
Restul.

61
Iubirea e o moarte viitoare a trupului
Renăscut în spiritul conștient de sine!

61
Xxx

O întâmplare banală,
Un om deznădăjduit
Și o dorință de moarte
Strecurată în sinele-i pierdut
Pe axa timpului,
Într-un viitor incert
Destabilizat
Care se întoarce când și când spre el
Ca un bumerang
Adăugând valențe noi
Proiectând spre sine
Și spre alții aceste morți repetitive
Îmbogățindu-l din ce în ce mai mult...

Să moară toți, își spuse,
Provocând accidentul universal
În care singur se eliberase
De umanitate!

62
Xxx
Covorul călcat se ridică spre talpa mea
Dăruindu-mi praful său
Ca să îmi amintesc de el,
Ca să îmi amintesc de regeasca primrea
A trupului meu egoist
Ce va păși odată,
- Poate pentru ultima dată -
Peste culoarea ce seamănă
Cu acea culoare a cerului la apus,
Când ochii se închid
Pentru a elibera sufletul îngreunat de praful
Pământului strâns ca o comoară
Relundu-și locul pentru veșnicia sa
În măruntaiele întunecoase ale oaselor
Dezcarnate!

63
Xxx

Oh, suflete ce aștepți de la cea plecată,
Ce strălucire mai poate fi în cerul acoperit de norii despărțirii
Sub care te-ai pitit în speranța că apa ploilor va îneca trupul
Din care nu reușești să ieși?
Ce melodie cânți, ce reqviem îngâni, ce vrăji faci
În sunetul vijelios al aerului de seara
Când....

ei i-am dat inima, îmi șoptesc plecând capul
într-un lung oftat dureros.

inspir un prelung îhmmmmmm
Și expir un și mai lung offfffffffffffffffff
Cu dorințe amestecate de răzbunări eroice
Și căderi în lacrimi somnolente
Aducătoare de vise pline de tine,
De trupul tău vaporos ca un fum ridicat
Din fața prezentului meu
De către dorința acestei lumi
Care te-a înlănțuit.

Ce vise mai ai iubita mea moartă,
Ce dorințe nu am împlinit
De ai dispărut
Dincolo de lumea mea
În care eu existam doar pentru tine,
Fiind sclav, dezrobitor, jucărie, viață
Și moarte pentru sufletul tău
Acum pustiit de fantomatica libertate
Cumpărată de la tv și reviste!

64
Xxx
Iona

Sunt iona, sunt monstru divin în carne de om
Ascuns în măruntaiele infernului cu iz de femeie
În care am supraviețuit până la marea vomă
Care m-a aruncat pe țărmul unei cetăți
Numite după câte se pare Ninive
Ce putea să fie foarte bine orașul meu
Casa mea, strada mea întunecoasă
Locuită de demoni cu priviri umane
Numiți vecini, cunoștințe, prieteni
Sau alți de soi acesta
Și cărora le-am adus vestea cea bună
Ce este un blestem univesal iscat de suflarea
Urlătoare a interiorului locuit de voința mea sadică
Și răzbunătoare
Așezată la capătul orizontului spre a observa
Cina cea de taină
A sfârșitului întins în farfurii plate
Sub forma unui pește prăjit
Dorindu-mi să fie partea închisorii mele
De unde am scăpat datorită luminii interioare
Aflată în căutarea înțelegerii pământului
Nepărăsit de atunci.

65
La întâlniea cu tine
Văd erosul cum dansează lasciv cu moartea
Ce soarbe viața prin orgasmul universal
Datorat sufletului de a se lipi de tine
Ori de puterea de a te seduce,
De a te poseda
Ca o afirmație a proprietății că ești
Și că sunt...

66
Oh, câți neuroni mor în nașterea plăcerii,
Câte imagini divine mă posedă
Ca să pot vedea edenul
La marginea infernului în care cad
Cum cad în somnul odihnitor
De la finalul împreunărilor noastre
Acoperite de zâmbetele unei existențe
Trecătoare.

67
Timpul se scurge spre canalul cosmic
Oprindu-se câteodată
Să ne privească
Cu toată veșnicia lui ce ne-o dăruiește
Câteva clipe.

Fatale clipe!

67
Xxx

Un crin cules în dimineața timpului
Se odihnește pe mobila neagră
În care ai pus la păstrare amintirile iubirilor,
Aruncând petalele trandafirilor vestejiți
La fundul acestui scrin.
Trebuie să-ți amintești, câteodată, că acolo
Ai lăsat și visele mele
Și durerile noastre
Și chiar penele ultimului zbor
Al îngerului sau demonului
Ce a trecut pe la noi
În acea fatidică noapte de iulie
Când cerul era înroșit
De rănile solare datorate morții
Sosite cu noaptea trupului
Eliberator de suflete.
Oh, cât de mult mi-aș fi dorit
Să luăm locul acestor înaripați
Ca împreună să călcăm spațiile universului
Care ne-ar fi îmbrățișat pentru eternitate.


68
Strada. Strada plină. Strada golită de oameni
Se lăfăie în apusul unei zile albastre
Ca asfaltul ruginit de gropile multiple.
De o parte și de alta a străzii,
Case diferite umplu spațiul dintre orizontul nesfârșit
Și privirea mea
Care curge peste ziduri ca o umbră a unor timpuri
Trecute.
Mă târăsc odată acestă umbră a mea
Care mi-o ia înainte și care mă lasă să o iau înainte
După cum lumina becurilor
Răspândește esența lor.
O adiere se face simțită în rotocoalele
Băloase ale prafului ridicat
Să mă întâmpine
Dându-mi bună seara
În timp ce o lacrimă se scurge sfios
Din ochiul meu stâng
Spre una din multele răni ale asfaltului.




69
sunt acelasi.
privirea-mi aruncata spre tine
iti atinge pielea
si te gusta
emotionata de stralucirea
evadata din sufletul tau.

strig in cadere,
golul umplandu-se de mine
peretii lui frang gandul si amintirile mele
ce le proiectez spre eternalizare.


sunt privire aruncata inainea glontului,
tremurul prevestitor de seceta si razboi
si lut in care ma voi intoarce
dupa ce voi orbi ca sa nu mai observ victima.
sunt simtul tacut al ierbii si seva lemnului
in care curge infinitul
asfixiat in aerul otravit
si inecat in apa metalica
de unde ma eliberez in lumea bolnava.
sunt oceanul strangulat de cuvertura intunecata
a petrolului deversat
sau doar fantoma unei trestii ganditoare
care observa apocalipsa eliberata
de uitarea umana,
uitare a ceea ce se numea odata viata.
inchis in mine,
scap de lanturile captivitatii
prin dorinta si recunoasterea celorlalti
ca au gresit
asemeni mie
in asumarea unei eronate filosofii de viata
ca si de dorinta de a salva resturile razboaielor,
egoismelor si impasibilitatii.



71
ca un copil in placenta
m-am leganat
in visul de tine faurit.
prea mult te-am iubit
pana la timpul razboiului
cand din nimfa, zeita, fecioara
ai ales sa fii o tarfa ordinara
facand din pamant
templul lui Priap,
templul cu oase de vant!

72
m-am trezit in somnul iubirilor ei
pregatit sa beau cafeaua albita
de vopseaua silicata a lunii
indulcita cu mierea trecutelor amintiri.
imi aprind tigara tesutului adipos
la flacara pasiunii
intretinuta de fulgerele cerului noroios
si o privesc.
sunt vis ce se viseaza in visul ei,
oglinda aburita de lumini canibale
ce rod reflectarile materiale
ale trupului ei
obosit.

am o eternitate, imi spun senin
neobservand trezirea ei si plecarea-i definitiva
inspre un altul.
e de imprumut trupul, soptea la plecare,
nu am sa mai iubesc nicicand
decat pe demonul noptilor
care ma inalta si m-arunca-n abis
asteptand ca prin sex,
prin multi altii,
sa gasesc fantomaticul paradis
pe care mi l-am promis
cand, alaturi de tine,
am parcurs singurul drumul de vis!

73
dimineata cade in apa murdara a robinetului deschis
aducand rasaritul ruginit cu sine.
las apa sa inunde canalul
unde sobolani morti au zidit din oase
baraje in scheleticele mine.
carnea lor a cazut in orasul noroios
prin care fecioarele pasesc
cu zorii in priviri
intoarse cu a noptilor pustiiri.
una imi sopteste ca m-a iubit
eu i-arat trecutul meu rastignit
de iubirea ce a murit in rasu-i zglobiu
si ii spun ca e tarziu, mult prea tarziu
si ca din parte-mi nu va primi nici sicriu
pentru ca iubirea si pasiunea-mi toata
au murit cand s-a vandut prima data.
s-a vandut ieftin tanara fecioara
iar acum se imprumuta mereu sperand ca e ultima oara,
se-mprumuta oricarui barbat
avand sufletul condamnat
sa regrete trecutul strainului pat


74
trecutul imi spune sa tac
in fata prezentului culcat pe speranta viitorului incert
care zboara inapoi spre mine
aducand vesti de moarte si gheturi polare
de la portile inimilor vrajite de demonii senzualitatii.
tac si tacerea acesta nemiscata de piatra privita acum
ascunde cuvantul in abisul privirilor ei,
a celei care a plecat cu lumina primaverii
fara a se mai intoarce din nordul inghetat,
in care ea va inota alaturi de stele rotitoare
in oceanul inaripat de culoarea pasiunii
cazute in sferele joase ale sufletului ridicat deasupra noroiului
ca sa se priveasca in ciobul de apa
in care se vor scurge
cuvintele, gandurile, sentimentele si viata
sacrificata.
tacerea de lut se zideste pe peretii noptii
urcati de insectele care m-au secat de sange,
lacrimile fiind secate de cea care a plecat
la inceputul zorilor trecute acum.

75
voiam sa iubesc. aveam nevoie de iubire
cum am nevoie de aer.
am sperat in iubirea celei ce soptea
cuvintele demonului la urechea mea
atenta la zgomotul din ce in ce mai stins
a zilei ce se va pierde in noaptea
care va acoperi orizontul si universul meu
pentru o mie de ani.
voiam sa iubesc si am oferit incredere unor cuvinte
la fel de virtuale ca si viata de vis
pana cand trezit de ploaia rece a orasului
oglindit in privirile celorlalti
mi-am dat seama ca iubeam femeia
si uram tarfa.
atunci, numai atunci,
am inceput sa caut femeia pe care nu am aflat-o nicaieri
pentru ca lumea a cucerit-o demonul
ce a prefacut femeia in tarfa spirituala.

zeul soptea: iata-ti femeia,
iar ochii mei priveau la tarfa care se cupla
cu demonul care serpuia inaltandu-se pe muntele
sfarsit in vagauna mortuara din care vor renaste viitorii viermi
ce odata iesiti din crisalida educatiei
se vor transforma in sclavi
sau prostituate.


respiro

Beat fiind de multa amăgire sau vis
m-am legat în căderea nocturnă
de pomul și frunza arămie...

un cutremur, un curent de aer sau vânt puternic
și-a croit drum până la pielea mea
picurându-mi răceala și frigul
unei morți sosite prea devreme...

oh, da, lumina asta, nu știu de unde provine,
de la soare, lună, stele sau e doar o alta,
mai întunecată și mai puternică decât toate celelalte
pentru că
– sunt sigur de asta, câteodată –
Provine de la acel Unu
Confundat cu însăși această lumină
Extrem de difuză
Dăruită vieții în mod egal...


Vreau...

Vreau să spăl păcatul ultim al tăcerii,
Să curăț petele din soare
Și mai ales să întunec și mai mult
Luminoasa noapte...
Un țipăt sparge liniștea ultimei zile
Spre care privesc zeci de ochi deschiși
Căutând în necunoscutul unui orizont
Răspunsul fricilor prezente..


Plouă

Plouă cu masive căderi de albe pene
Și cu stele înflăcărate,
cu pași grăbiți și case adormite plouă,
Dar cel mai mult cu inimi
În care se aud clopotele universului..

Poate sunt doar fulgi de lumină ocultă
Atrași de materia palidă a începutului de toamnă...

Un pansament peste rănile vieții
Deschise de mute dureri,
De lacrimi sfâșâietoare
Ce cad ca un bisturiu în carnea
Agățată de cer....

Privirea cade, însă, în abisul cerului nepătruns!

Mireasa

Grădină feng-shui și o mireasă încă neîmbrăcată...
Voalul așteaptă pe un buchet de crini
Să fie ridicat, așezat și purtat de noua regină
Care acum aleargă îmbătată de mirosul trandafirilor
În floare...
Lumina albă a nunții orbește, înlăcrimează, sensibilizează
Ochii celor sosiți să se bucure
De fericirea viitoarei mame
Care, în alergarea-i sprințară,
S-a încurcat în spini...

trena lungă adunase praful și polenul edenic
neputând să ascundă ruptura rochiei înroșite de sângele
scurs din rănile deschise...

îndurerata mireasă pășește tot mai domol
culcând la pământ
trandafirii, crinii, ferigile,
transformând grădina într-un haos al disperării,
al neputinței și al morții...

soarele avântat pe cer oferea căldura și lumina sa,
chiar și miresei secate de lacrimi
ce făcuse din locul și ziua nunții,
un mormânt și o înmormântare...

realism

deschid ochii în ritmul unui zgomot de afară...
cu chin ajung la fereastra cenușie
pe care o șterg cu mâneca cămășii
pentru a vedea cine deranjează somnul de amiază
al nefericiților...
de unde stau nu pot vedea nimic așa că îmi închipui o femeie
bătrână, grasă și mioapă care se chinuie cu un covor roșu
prea vechi ca să nu ajungă la gunoi...
aștept să văd dorindu-mi să am dreptate....
nu am avut! era un bărbat tânăr ce își curăța mașina
entuziasmând una bucată femelă de raft...
nici o altă mișcare în plictisul acestei zile
sărbătorite cu pauze dese și lungi de muncitorii tăcuți....

un demon solar a pus stăpânire pe mine
și am deschis cât mai larg fereastra
începând să urlu neînțelesuri
ce au scos rând pe rând oamenii în stradă,
în curți și chiar în geamurile lor...

viața reîncepea în vacarmul iscat de vocea
care nu dorea altceva decât viață!

Libertatea

Întotdeuna să fii liber, să dorești libertatea orice ar fi
Ca să poți răzbate până dincolo de ceruri
Simțind lumina din adâncurile clipelor întunecate
Sau doar să respiri spiritul acestei lumi decăzute la starea de mineral...
Oh, fii animal de nu poți fi om, fii viață ca să te simt,
Fii șarpe ca să simt otrava cum se scurge prin sânge
Ori vultur înaripat pentru a-mi purta visele înspre înalturi...
Fii leu ce alungă jungla în adăposturile fricilor
De unde capetele mirate de spaimă strălucesc în soare
Așteptând plecarea ta!

Fii liber suflete, tu trup legat de simțuri, de sentimente,
De aceea căruia i-ai oferit sângele, viața
Și chiar divinitatea sacrificată
Ca să învie în acea căreia îi spun:
Iubito!

Căderi

Ceruri cad în ploi și zăpezi răzlețe peste orașul
Care ți-a cunoscut pasul, privirea, respirația...
Albe dimineți ți se trântesc peste pleoape
Pentru a te trezi din somnul întunecatei nopți
În care te-ai furișat sărutând amorul sosit devreme
Și plecat târziu promițând eterna reîntoarcere,
Zălog fiind chiar inima mea și ochii mei nedezlipiți
De trupul tău...



Necunoscuta

Erai atât de frumoasă când am îndrăznit să te invit în oraș
La o amară și întunecată cafea
Ce se golea oră de oră îndulcindu-se cu fiecare privire a ta
Luminând parcă totul...
Erai cea mai frumoasă necunoscută
De care m-am îndrăgostit
Și pentru care am reînvățat jocul iubirii
Jubilând cu eros și thanatos
Ca timpul să se anuleze eliberându-ne sufletele
Pe altarul transformat în patul alb
Primindu-ne îmbrățișați să dormim ca două stânci
Legate de același cântec și aceeași viață
Divină.

Piatra

Piatra se rotește străpungând zenitul
Pe când copilul privea așteptând căderea...
Un pas înainte urmată de o alergare
Precipitase respirația până la apariția oboselii...
Oprire, privire înainte, privire înapoi și...
Întins la pământ cu ochii închiși continua să respire
Dar nu aerul, ci soarele, universul și piatra
Care ca într-un vis îl lovi atât de puternic
Încât craterul format luă înfățișarea unui mormânt...

Speranțe

Fumul se ridica în rotocoale cenușii spre tavanul alb
Trimis de respirația mea dureroasă
Ca într-o încercare de eliberare de trup....
Dureri surde se răsucesc în stomac și în plămâni
Ca și în capul ocupat deimaginea ta
Care mă stresează de la un timp atât de mult
Încât nu mai pot dormi fără să cred
Că într-o zi mă vei observa
Și-mi vei zâmbi cu o privire
Care va însemna invitația de a mă apropia de tine...
Dar poate că nimic din acestea nu se vor întâmpla,
Poate vom trece unul pe lângă celălalt
Ca doi străini
Fără a avea cutezanța de a sparge zidul tăcerii
Așteptând de la celălalt primul pas
Ce nu va veni din cauza ocultării sentimentului
Ridicat deasupra animalității...

Pictorul

Pictorul zugrăvea cuvinte colorate din curcubeul vieții
Rotunjind mișcările mâinilor sale
Deasupra pânzelor ce cădeau necontenit
Ca niște clipe grăbite spre a atinge pământul...

E tomnă și frigul s-a lăsat sedus de ploile universale
Anunțând un posibil potop de noroaie și lapoviță
Sub care se va ascunde trupul celui ce a trăit
Să strălucească prin penelul cutremurat dintru început
Înșirând greutățile și bucuriile pe sfoara timpului
Refuzat să existe pentru el...


Devenire

Tăcerea mișca frunzele copacilor legănați în vântul neschimbat...
Un copil ridica, râzând, mâinile spre soarele strălucitor
Rotindu-se ca o tornadă pornită să absoarbă cerul
Și imensitatea universului în sufletul său....
Ochii săi limpezi, scăldați în oceanul purității,
Vor căuta îmbrățișările mamei ocrotitoare
Care îl supraveghează îndeaproape
Ca nu cumva cruditatea animală a lumii
Să se năpustească asupra sufletului său neatins
-încă-
De răceala și hidoasa realitate ce îl va scoate de sub clopotul
Sub care ar dori să rămână veșnic...
Apoi, singur în imensitatea naturii va căuta să înțeleagă neînțelesul
Privind tot mai mult înapoi
Obligat să trăiască într-un prezent orientat spre un viitor neclar,
Haotic, stresant și pietrificat al purității adevărate...
Răsăriturile vor curge peste trupul beatificat de viață
Sfârșitul aflându-l mai apropiat de pământ ca oricând,
Fiind obosit de greutatea existențială pe care și-a însușit-o
Acoperindu-și iubirea cu praful unei lumi cristalizate în acțiuni rapace,
Egoiste și materialiste pentu că –în definitiv, nu? – trebuia și el să trăiască!


Revelare

Cuvinte se strâng laolaltă ca să releve misterul divin
Al Verbului creator....
Totul se mișcă asemeni unor valuri oceanice
La apusul ori răsăritul de soare
De unde vine cunoașterea erosului și a morții
Pe care le privesc în față
Sfidând legile animalității în care am crescut....
Eliberat de orice construct educațional
Mă îndrept spre esență
Chiar dacă acest lucru
Mă face invizibil în ochii celorlalți...
Oh, da, va exista cineva care va veni în întâmpinarea mea,
Care îmi va fi alături până la sfârșit
Chiar dacă ființa va fi cea mai anostă
Cea mai prostituată sau cea mai bolnavă...
Spiritul divin îl aflu mai repede în mizeria lumii
Ce trebuie îmbrățișată ca o amantă care stoarce
Viața, puterea și care eliberează totodată
Sclavia oficială a normelor, cutumelor și moralei cotidiene...


Adolescență?

Singură în toamna aceasta vii spre mine
Cu un cântec de primăvară târzie tulburător...
Un cuvânt rostit odată demult mă face să visez
La grădini edenice, la amoruri nesfârșite
Sfârșite la porțile unei dimineți întunecate
De ploi prea grele ca să le poată suporta chiar și pământul...
Pașii tăi se vor avânta prin orașul nocturn
Căutându-mă, însă eu nu mai sunt, nu mai exist
Decât ca o amintire a unei iubiri posibile
Nematerializate.
Oh, iubire ludică, joc adolescentin al descoperii de sine
Mai străpungi sufletul meu?
Până când mai joci acest rol
Care mă lipsește de somn, de hrană și întuneric
Refunzându-mi dreptul la odihnă, dreptul de a mă pietrifica
În lumea aceasta de ciment și oțel
Care răpește vieții tocmai esențele
Schimbând adevărul etern pe securitatea călduță
Care nu înseamnă luptă, aventură, înaintare și evoluție?
Și mă întorc spre tine ca să te văd trecând mai departe
Spre piață, spre un altul, spre o altă viață
La care nu am acces...
Și totuși vântul încă mai respiră în părul tău,
Soarele încă mai strălucește în privirea ta
Adunând în tine verile toride ale timpului meu
Beatificat de imaginea ta ce a rămas ca o amprentă
Pe retina minții
Etalându-te în cenușa clipelor fără semnificant...





o cafea....
14 Iunie 2010
la cafeaua de dimineata
asteptam umbra ta sa soseasca dinspre dormitor
si sa inoate in cana intunecata
ca sa o indulceasca
pana as fi dat in diabet
dar nu ai sosit
decat in amintirea mea...
si am dus cana plina ochi de cafea
la gura si am sorbit/o cum te/am sorbit pe tine
la prima intalnire neprevazuta
in care destinul a jucat zaruri
cu viitorul acum trecut al trupurilor noastre...
si de atunci, de la acel moment critic,
eu beau cafeaua cum beau noaptile
asteptandu/te sa iti inmoi degetul
pentru a o indulci
ori sa vii sa mai facem inca odata
/pentru eternitate de data aceatsa/
noaptea deci sa o facem zi!

un singur blestem mai poate crea universul
unul singur in tot acest haos
un singur blestem pentru tine
si unul singur pentru mine
la acest ceas funebru...
sa se intoarca fumul inapoi in foc
si sa pleznesca/n mintea mea ratacitoare
un unicorn sa intainteze stand pe loc
si sufletu/mi sa se adape la ape otravitoare...
esti blestemata sa/ti porti eterna frumusete
in ochii mei uscati de plimbarile razletze
si mult mai mult acum eu te blestem
sa fii iubita mea cat inca suntem
ca doi copii neimblanziti
doi cai salbatici ce/s treziti
doua comete ce distrug
totul in calea lor cand fug
spre inimi si a virgine ganduri
spre toti cacei ce cred ca/s singuri
si mai ales spre sufletele ce cresc in ale cerurilor cranguri...
eu te bllestem sa intorci iubirea inmiit
sa dai sarutul cel sfintit
sa intorci in ochi lacrima cazuta
sa fii virgina/n suflet
ca liberata ciuta
ce/alearga pe pajistea cea verde
si neingradita
traind eterrnitatea pura,
neofilita de ura....
si asta pentru ca eu sunt blestemat
sa te port in suflet
ca pe/un nestemat
sa te port in ganduri
si/n amintiri nocturne
ce par a fi iluzii pline de franturi
cazute/n ale sangelui meu urne...
eu blestematul prim al haosului meu
te caut pe tine, tu blestemul greu de zeu,
de zeitate sfintita
de dorul necuprins
sa ma blestemi legandu/ma
de tine
ca invigatorul ce leaga pe invins!

vei spune ca ceva s/a intamplat
si daca s/a intamplat ce e ?
vei spune ca ceva s/a intamplat
si nu vei sti ce anume
pentru ca ce s/a intamplat ramane ca o enigma
intre sufletul tau
si mine
si acesti copaci ce umbresc aceasta banca....
ce s/a intamplat a fost ce nu s/a intamplat
si neintamplarea a facut sa se intample...
visul s/a intamplat sa curga afara prin lumina geamului
si sa se strecoare ca un fum
sau un vant de iarna pana dincolo de cartierul meu
in care am simtit moartea
pentru ca tu nu mai erai acolo....
iar apoi s/a intamplat
/tot in vis/
sa te sarut
si sarutul, mai fierbinte ca soarele desertului
a secat toata apa din mine
in urma ramannd doar doua cristale de gheata
ce putea sa fie si doua lacrimi pietrificate
culese de un corb
inainte sa fie inghitite de vrabile
ce mi/au dat trezirea in fiecare dimineata
in care tu ai fost langa mine....
s/a intamplat ce s/a intamplat
si acum banca e mai pustie ca desertul de care am vorbit
si e mai intunecata in singuratatea corbului
evadat din somnul mortii
crezand ca e un phoneix
daca imi ciuguleste ochii privitori
la gheata stelelor...
si pana la urma ce s/a intamplat, ma intrebi timida
iar eu, timid iti raspund:
/nimic nu s/a intamplat, doar m/am indragostit de tine!