Plouă metallic în geamul mașinii, nu mai am vârstă nici pe tine nu știu dacă te-am avut vreodată, cine din cine se naște nu mai contează

rimelul întărit pe gene e pământ te trage să-i răscolești măruntaiele, să spele pâcla din gânduri, fixezi un punct din care pornești un raliu cu tine însuți un teritoriu minat, te joci cu moartea până când o scoli din somn, o legi la ochi și o învârți prin cameră să te prindă

râsul are o culoare neobișnuită, în odaie greieri copii praful din podeaua de lut își ridică aburii, pelicule alb negru creierul intră-n sevraj

Moartea s-a enervat se hrănește cu peșteri, îi șuieri în urechi și fugi dar ușile deschise nu înseamn-o salvare, lume'a devenit un culoar îngust, oricât ai fugi te urmează dezlănțuită, și-a scos topoarele și tropotul fierbinte al pașilor ei te intimidează, zâmbetul ți-a rămas captiv într-o cușcă, arunci în spate un cremene dar nu răsare nicio pădure, nici din piepteni nu se ridică un munte nici din tine nu țâșnesc armăsarii

Culoarul în care te afunzi e o venă spartă, picură iar mirosul îi asprește nările, te întrebi de ce-i place să te adulmece să te înghită cu mâinile ei constrictoare, îți faci un calcul dacă nu e mai bine să o înfrunți, să pornești în sens invers s-o traversezi precum umbrele prin ziduri

îți încordezi mușchii așteptând pumnalul să se înfingă și o privești adânc în ochi…moarte, tu nu știi să te joci…văd hologramele embrionilor pe care-i purta mama când a ales să mă nască…stăteai în leagănul încă necioplit și vegheai răscrucile, să numeri troițele care duc spre mine.

Nu ți-am scris nicio scrisoare, niciodată, drumul pe care calc nu e al tău, îmi scutur tălpile ca și cum aș păși într-o țară sfântă…aș vrea să răsară din pământ uriașii să lupte cu tine, să te rostogolească în iarbă…o iarbă tăioasă…să-ți taie capul și să-l otrăvească dar o să-ți înmulțești căpățânile la primăvară

simți ce simt eu când mă uit în oglindă și știu că a început numărătoarea inversă? …te-a cuprins vreodată disperarea? te-au atras vreodată prăpăstiile de parcă-n vidul lor verde ar fi captivă nemurirea? ți-ai desfăcut vreodată panglicile din păr lăsându-l în vânt? Ai mâncat turte cu zahăr?

Te-aș privi drept în coarnele ochilor…să-ți aduci aminte de mine…să-ți dorești să mă învii ca să mă poți prinde iar…

o să-mi sfârteci trupul cu colții o să-mi iei sufletul ca pe o rochie vulturilor să-l poarte o vreme deasupra stâncilor apoi să-i dea drumul și dacă o să se agațe de plasele pescarilor, îngerii o să-l ducă unde numele tău e înrămat în legendă, dacă nu, o să mă-nhame la galeră pământul

numele meu învelit într-o pânză, cum învelești armele unui luptător de elită…cuțitul de vânătoare, gloanțele, mănușile din piele de căprioară, insignele, o cruce de argint…le vor pune-ntr-un sipet

te multiplici c-o viteză pe care n-o pot descrie…mă-ntreb de ce pădurile sunt atât de lașe încât nu vor să m-ascundă…își țin mâinile-mpreunate și ochii-nchiși…n-aud cum inima mea caută un înveliș sub scoarțele lor… aș vrea s-o ascund la rădăcina unui brad

ia-mi tot dar inima să rămână acolo vie…ca un copil salvat din burta mamei…râd…copacii s-au sfârșit și nu-mi rămâne decât să-mi arunc inima-n apă…or s-o mănânce peștii or tinerii or s-o prindă și or s-o crească-n pielea celor ce-i vor naște

îmi scot inima și o privesc…fireturile ei azaleiforme, un con de catifea roșie…un degetar cu zale de mătase, adus din orienturi …pandantive ca o copertă de evanghelie…abia acum mă întreb…a mai purtat cineva inima asta? un fagure plin cu fluturi, filigranurile ei mă copleșesc

moartea m-a ajuns…privește uimită frumusețea aceea de inimă … din cupa ei se prelinge un mir … inima mea e un talger cu icre negre … moartea îngenuchiază în fața mea neîndrăznind s-o atingă… mâinile ei se transformă într-o pernă suspendată se leagănă deși n-aud niciun cântec …așez cu grijă o coroană
se rarefiază limpezimea contururilor…mă gândesc la cea mai frumoasă imagine pe care am întâlnit-o pe pământ…nicio durere…niciun spin…răsăritul în ograda bunicilor…satul înconjurat de dealuri și soarele… un disc roșu înmuiat în ceaiul de iasomie al dimineții…petecul de zăpadă din livadă…și inima mea ca o gogoașă din care își va hrăni mătasea un vierme