Vede spirite si simte,
Cum o arde, rau, fierbinte,
O privire mult uitata,
Dar prezenta si cuminte.

Tresarii deodata brusc,
Era sase dimineata,
Cand se-ntoarse sa priveasca,
Ochii ce ardeau in ceata.

Nu o-nfiora nici gandu'
La vederea cea sinistra,
Dar nici plansu' dulce,
Apasand fantoma trista.

A venit sa-i spuna dragii
Ca el n-a murit atunci
Scaldat in bratele-i de moarte
Pe un drum uitat de stanci.

Intr-o zi de noua august,
El se scurse ca prin vis,
Caci dormea, saraca fata,
Cand al ei tata fu ucis.

Dar de-atunci ea crede strasnic,
Ca tot ce-a fost si va sa fie,
Nu a fost decat un vesnic,
Vis ce-mi tot apare mie.

Umbra tatalui, mirare,
A venit ca sa-i tot spuna:
" Moartea inca nu-mi e stapana."
Dar de cate ori aude fata
Tot din ce in ce mai tare o doare,
C-a murit saracu' tata,
Scoala-te! Esti fata mare!