Se înalță mândra lună
tot mai sus, frumoasa zână,
și lumina-i tot mai rece,
cade în grădini și trece.
Peste tot e iar tăcere,
somnul unei lumi ce doarme.
Păsărele disperate
cântă, cântă ne-ncetat
pentru a opri în loc ziua,
ce dispare-n întuneric
și cinstesc acele umbre
reci și triste ale zilei,
iar în nopțile vegheate
de o lună ca-n povești,
văd privirile mirate
ce se-ascund după ferești,
pe când caut eu cuvinte
ca să suflu peste rana,
care-i mare și adâncă,
și să-mi fie leac la suflet,
să fiu tare ca o stâncă.