gândurile mi se-nvârteau mereu în cerc
în al cărui centru se află cuvintele tale
cu veghea tăcută a nopților menite
să roadă creierul ca un vierme nedormit
zădărnicind trecutul într-o clipă

în gloata temerilor tale
hrănite cu idei trunchiate
ai tăvălit poemul în mocirlă
sfâșiind cu aroganță adevărul

refugiat în preconcepții și alese scuze
penelate cu litere de-o șchioapă
îmi filtrai vocea în șoapte deportate

afinității cucerite ieri ca pe o zestre
îi plăsmuiești azi un aspru beteșug
mă cutremur
durerea mă inundă
edificiul poemului nostru se clatină
trosnește din încheieturi

pur și simplu doar o scamatorie a destinului
ar putea intersecta delirul tău alambicat
cu momente de iubire în valuri
rămase-n urmă ca un ecou prelung

eu călător cuprins de spaima unui naufragiu
îți întind brațele mănoase
privește-mă ca pe un colac de salvare
iubirea noastră e o făptură firavă
se poticnește și afundă pîngărită

cerul se despică stelele se prăvălesc
departe clipele când inima fiecăruia
zvâcnea în pumnul celuilalt

să nu stingi flacăra din mine
nu am gemut niciodată
când mă așteptai la capătul drumului
ținta mea himerică/ un perpetuum mobile
spectru ce-și caută încă sălașul

ziua își are atât de multe ceasuri
momente prielnice cotituri de miracol
un ivit oftat de ușurare
efemeră izbândă
oră la care
nici după cântatul cocoșilor
nu mă voi lepăda de tine

doar uitarea va șterge liniile din palmele poemului
și atunci el nu-ți va mai aparține