Mi-e dor de Brâncuși...
și a început să fie tot mai aproape
de sufletul meu chinuit prin hârtoape,
că mi-a venit așa, deodată,
poate că în urma unui vis de fată,
ce mă ducea prin locurile lui minunate,
lăsate moștenire pentru eternitate,
cu o sinceră legătură cu pământul,
cu frumusețea și cuvântul,
cu cerul reînviat și înălțat,
cu trecutul veșnic comemorat...
El a creat un univers
plin de farmec, de neșters,
ce seamănă c-un început de drum,
într-un decor viu și acum,
unde Jiul e acasă,
cu valuri unduite-n ceață,
cu străjeri în sărbătoare,
pomi gătiți și plini de floare,
cu o masă cam tăcută
pentru suflete pierdute
sau cele în plină vrajă,
ce stau pe gânduri sau de strajă
și pornesc apoi de mână,
însoțiți de mândra lună,
pe aleea cea îngustă,
care dă-ntr-o altă lume,
c-un sărut și alt nume...

Cu pași grăbiți ce-i îndeamnă,
într-o zi frumoasă de toamnă,
prinși de-acest foc al iubirii
și simbolul împlinirii,
spre Biserica Sfinții Apostoli...
Și cu sufletele pline de viață,
pașii îi mână cu speranță,
spre Coloana infinită,
spre o viață împlinită,
simbol al vieții-n veșnicie,
doar acasă, pe-a lor glie,
simbolul pur al tinereții,
cu alt răsărit de soare
ce-ndulcesc florile-n splendoare...
și-n timp o să-nflorească
o altă casă părintească...