Meditație la Duminica Fiului risipitor

Duminica a doua din perioada Triodului, a Fiului risipitor, ne adâncește și mai mult în căutările după iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aceasta, doar dacă înțelegem că pilda ce ni se propune este o paradigmă a iubirii cu care Dumnezeu vrea să ne copleșească, mai ales pe cei care am ales să ne înstrăinăm de El și de iubirea Lui.
Pentru cei neinițiați această afirmație poate părea paradoxală. Cum să iubești pe cineva care nu vrea să te iubească? Obișnuiți să fim de cele mai multe ori tributari unei legi a compensației, uităm că iubirea, în esența ei, nu se încadrează în limitele unei astfel de legi, mai ales atunci când ea Îl are ca izvor pe Domnul.
A iubi doar pentru că sunt iubit, deși e moral, nu e dumnezeiesc. Înțelesul autentic al iubirii ni se deschide abia atunci când învățăm să iubim ca Dumnezeu. Ori pilda fiului risipitor spre o astfel de iubire încearcă să ne inițieze, adjectivând-o cu Tăcerea (Lc. 15, 20).
Ce vreau să spun de fapt? Că episodul cutremurător al întâlnirii dintre Părintele iubitor și fiul rătăcit se celebrează în spațiul unei profunde tăceri, pentru că incandescența iubirii le ”paralizează” orice cuvânt.
Ne așteptam poate, conform uzanțelor contemporane, ca Părintele să fie suficient de moralist cu odrasla, pentru ca totul să se constituie într-o lecție de viață, sau poate să se lamenteze în fața propriului copil, exprimându-și imensa suferință pe care acesta i-a provocat-o. Numai că nu se întâmplă așa. Totul e Tăcere pentru că totul e Iubire profundă, iar în această profunzime a iubirii ori ce cuvânt e inutil - și poate speria.
Singurele care vorbesc despre iubirea Părintelui sunt atitudinile și gesturile: ”...tatăl l-a văzut și i s-a făcut milă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat.” Ele întregesc tabloul Tăcerii.
Astăzi se face foarte mare risipă de cuvânt, încât totul e aproape numai cuvânt, care de cele mai multe ori nu are acoperire interioară. Se iubește verbal, în cazul cel mai fericit, când nu se face pătimaș. Se insistă pe ”declarații de dragoste”, adesea pentru a ne încadra într-un curent anume sau pentru a așeza pe soclu un snobism care să ne ferească de acuza de inadaptați social.
Să nu fim înțeleși greșit. Nu dorim ca totul să se consume platonic, dar credem că e prea josnic în fața iubirii pe care ne-o propune Dumnezeu ca totul să se trăiască pe exterior și verbal.
Și mai e ceva. În fața acestor neputințe omenești, pilda din Evanghelie, ne asigură că iubirea lui Dumnezeu față de noi oamenii este constantă și la aceeași intensitate, indiferent de starea în care ne putem descoperi la un moment dat: de casnici sau de rătăciți. Putem ajunge în situația de a pierde totul, sau chiar să ne pierdem pe noi înșine, putem să ne cufundăm în abisul morții, dar întotdeauna există Cineva și ceva care nu se pierde și nu moare: "e Dumnezeul nostru și Iubirea Lui" cu care vrea să ne întregească ființa. O știm aceasta din Duminica a doua a Triodului. Să ne ajute Domnul să o și trăim.
Pr. Ovidiu Bârsan