sunt un punct strâns în milioane de puncte
corp lângă corp pământul ne strânge
oamenii fluturi fulgi de zăpadă
ne ridică ghirlande
în jurul pântecului

omul aruncă pământ
ploaia îl acoperă
cu gândul văduvitei lumi

o ce dans ce rochie
poartă mireasa omului de zăpadă
când soarele ne împinge adânc

un fluture aș vrea să mai fiu
vara în iarba ce umple groapa pântecului
să mă arunc în brațele iubitei
ca un prunc ce rupe sâni
și pe urmă în ploaia neagră să îmi găsesc lumina

dar sunt un punct strâns
lângă alte milioane de puncte
sunt o umbră din omul ce se topește
mă dezvelesc și dansez în fața femeii
ce-și poartă lutul în corp
și pe care o sărut pentru ultima dată