De-o parte cămășile,
de-a parte pantofii,
toate alergându-mă
(ca săniile copilăriei)
să-mi spună povești
cu oameni.

Eu fug pe cărarea trasă
cu degetul mare, divin,
și-n drum spre poarta
pun un gând în pipă
copacului.

El scoate dintr-o batistă
două bucăți de cremene
și zice: "Focul ne-a luat
frații, surorile, părinții, copiii
și nu ne-a dat înapoi decât cenușa.
Noi o depozitam smeriți, cu etichete,
în gările neaglomerate din noi,
devenind cratere, depresiuni, câmpii,
dealuri și, doar unii, munți de cenușă".

Din dreptul libertății
mă uit tulburat spre cer.

Numai de n-ar bate vântul,
măcar astăzi.