câteodată mă mustră conștiința
când sunt adăpat
de vreo stea căzătoare
sau vreun animal rătăcit;

apele îmi cresc continuu
și n-am cum să le scad —
voi tăcea doar,
tăcerea e un mod de purificare,

deși sub voalul său
se zăresc atâția ochi
dornici de Dumnezei.

vagabonzi
neatinși de nicio mână de om,
au devenit prea blânzi
și plicticoși
acei câini crescuți
în casele bine încălzite
de pielea frunților.

acum
plouă torențial —
e momentul să-mi scot neuronii
și să-i împrăștii
cu multă grijă,

ca să se rotească
în jurul meu
până când se va auzi
primul lătrat
pe cer…