Cu toate acestea, în casă mirosea a cozonaci. Crăciunul venea și peste vii și peste morți, peste drepți și peste nedrepți cu aceeași blândețe. În hrubele lor de ciment înghețat, oamenii își aduseseră nu doar spaimele și înfrângerile, ci și colindele, icoana și pasca. Posteau și se rugau pe ascuns, într-o muțenie care arareori dădea de bănuit. Orașul pe care-l voiau ei, dormea controlându-i-se pulsul. Celălalt oraș, veghea, fiecare noapte având opaițul deschis către cer. Unii vorbeau că cineva, foarte sus, hotărâse ca ei să fie o generație de sacrificiu. Că nimeni nu intervenise la vârf să întrerupă formarea noului recif socio-politic, voiau să experimenteze o nouă formă de organizare. Nu cei care trăiau zi de zi hotărâseră. Pentru alții, comunismul nu era pericolul care pândea pretutindeni, pentru ei comunismul era doar un experiment de laborator.
Copiii simțeau cel mai puțin asta deși aveau o nedumerire profundă pentru numărul taților lor. Aveau un tată acasă, pe care-l vedeau zi de zi, un tată ceresc din care veniseră și în care aveau să se reîntoarcă într-o bună zi, și un tată incert care părea să fie tatăl tuturor, un fel tată suprem, mai important decât primii doi, car eintra și ieșea din viețile lor fără să-i întrebe.
În fiecare școală, spital sau casă mare, pe prima pagină a cărților, a abedecedarelor, numele lui era invocat ori la televizor, în ziare. Pretutindeni. Era un fel de rege care-și vizita supușii cu o figură de ceară, fluturând mâna a salut într-un mod mecanic. Părea o păpușă de paie din teatrele sătești, o marionetă ale cărei membre erau conduse de un păpușar nevăzut, de un păpușar negru sau cu fața acoperită de un voal.
Cu timpul, pe măsură ce anii lui de domnie treceau, lumea părea un munte împărțit în două: oamenii din partea luminoasă a muntelui erau manevrați asemeni păpușilor și regelui de ceară, de oamenii din partea cealaltă a muntelui. Faptul că unii se aflau în lumină nu însemna controlul asupra ei. Era o lumină rece, de neon, de interogatoriu. Era o luminăp dezlânată, falsă, o lumină care se termina cu o cădere nervoasă, în fața unor uși interzise. Între cele două lumi ale muntelui era un tunel cu găuri parcă de fluier. Prin găurile lui erau împușcați fluturii negri care reușeau să deschidă ușile. Atunci, tunelul se cutremura din toate încheieturile lui, îl trecea un fel de șuier, de tânguit, un cântec de fluier adevărat. O doină. Tunelul se transforma într-o pădure de brazi, o pădure prin care călătoreau mai repede sau mai încet toți oamenii. Vedeai de pretutindeni ieșind, îngeri și demoni, și odată cu ei, tărgile fluturilor răniți. Nu mai știai unde se sfârșeau poveștile și unde începea iadul. Demonii erau atât de mulți încât păreau cernuți cu sita de făină. Îi găseai ascunși peste tot: prin dulapuri, în spatele icoanelor, în spatele cărților, sub pat, pretutindeni microfoane cu care cel dea-l treilea tată, regele de ceară, voia să fie la curent cu viața fiilor săi, vitregi sau ascultători. Microfoanele erau aruncate ca niște gândaci răi: mai devreme sau mai târziu erau descoperite.
În bucătărie, făina lor era curată. Tata împletea colaci lăsându-i să crească în tingirile unse cu ulei, presăra mac și susan. Era târziu, fetele adormiseră cu gândul la păpuși și colaci. Ușa bucătăriei rămpsese deschisă lăsând căldura să intre în camerele reci. Copiii dormeau sub plapumele mari și groase, de lână. Aveau pijamale moi, de finet, și șoșoni pe care-i lăsau doar când intrau în pătuceanele lor cât o coajă de nucă. Undeva, pe o poliță, o ceașcă cu lapte și un borcan cu dulceață de gutui, un sac cu flori de teioasă pentru ceai. Copiii erau mai tot timpul bolnavi, erau ierni aspre. Ei imită cel mai ușor gesturile văzute la părinții lor. Tata trăise cel mai mult în preajma bunicii. Fusese ultimul din cei șase copii, bunicul plecase la razboi și se întorsese bolnav. Fuma mult și tușea greu, suferind de plămâni. Tata se aciuase pe lângă surorile lui mai mari. Când veneau flăcăii în ajunul Crăciunului, fugea după sobă și rămânea mult timp ascuns acolo. Pentru că era slab, îl îndopau cu vitamine și găteau tot ce se pricepeau. Cu excepția războiului și a foametei de după, când mâncaseră borș cu știr din care hrăneau și animalele, dar în vremurile bune făcuseră în casă plăcintă cu brânză dulce de vaci, trandafir și stafide sau sărată din caș de oi și mărar, învârtită cu mere, cu nucă, dovleac sau doar cu ulei, în posturi. Plăcinta aceea o dădeau de pomană oricui le trecea pragul. Îi ziceau ,,plăcinta calicului’’. Făceau julfă, pește, borș de cartofi dres cu smântână proaspătă sau cu carne, zamă de pui. Bunica avea gust bun la mâncare, le potrivea încât niciodată strachinele nu rămâneau goale. Se și îndemnau unii pe alții, era de-ajuns să înceapă unul gonit de pe drumuri de foame, că ceilalți îi țineau isonul și mai voiau. Așa că tata învățase să împletească sarmale, să undească ceapa, cum să prepare cârnați de casă, sângerei, chișcă, cighir, șunca, mușchiul. Se ferea să meargă la deal cu caii, cum făceau frații lui mai mari, îi plăceau poveștile bunicii Veronica și statul pe cuptoriște când frigul din oase ieșea lent iar trupul se lăsa în voia căldurii precum un măr ce se coace în rolă.
Sobele din lut cu teracotă erau plămădite în formă de vulcan cu două guri. Una mai scundă și mai lată unde găteau, înfingeau plita și alta îngustă și înaltă, pe unde dirijau fumul să iasă afară, prin podul casei ori într-un colț de perete. Plita avea trei sau patru ochiuri pentru pus de foc sau gătit, acoperite cu cercuri de fier din aproape-n aproape. Foloseau găteje, strujeni ori tizâc, căci lemnul era puțin. De multe ori, soba se prelungea cu un pat din lut peste care puneau saltele de lână și bumbac, dormeau pe sobă și nu se plângeau niciodată de șale, mai ales că niciodată nu le lipsise mierea ori laptele ori turtele coapte pe plită. În cămară găseai quipurile cu făină de porumb sau grâu, grâul cam cenușiu dar dospea bine și era bun la gust. Găseai pe policioarele înguste din scânduri mere galbene sau verzui, prune uscate sau afumate la vânt, mărar și leuștean pus cu sare, foi de varză sau de vie, ciubărul cu brânză sărată de oi. Feliile erau tari și negricioase, de la grunjii de sare cu care era lucrată. O puneau sub mămăligă, frământând urși mari cu untură. Le făceau ochi și gură din șuvițe mari de carne. Mai găseai borcane cu grăsime de pasăre topită acoperită cu hârtie cerată și legată cu sfoară. Când năvălea frigurile cele mari, copiii erau roși de febră și boală, iar bunica Veronica fierbea o oală de lapte proaspăt, cu miere, grăsime de pasăre și gălbenușe de ou crud. ,,O să ungem hornurile din gâturile voastre până n-o să vă mai usture fumul de la frig’’ spunea ea, frecându-i cu oțet de mere și mirodenii. După așa o dereticătură, gâturile clincheteau voioase a ștrengării.
Și pentru că venea iarna, buna Veronica gătea casa cu beteală de mireasă, cu pufi de melană colorată, cu biscuiți de casă în formă de stea și cu mere. În anii când gutuii aveau rod sănătos, punea și gutui.

Într-un colț al laboratorului, Aspasia ghemui portocalele primite de la sindicat. Desfăcu puțin sacoșa și mirosi fructele. Întotdeauna îi plăcuse mirosul de citrice. Erau și câteva bomboane de pom. Și două ciocolate dar se abținu să guste din ele: voia să le ducă pe toate fetelor. La fel făcea și cu prăjiturile pe care le primea de la colege, le învelea într-un șervețel și le ducea acasă puilor ei.
Acum voia să facă ceva deosebit. Luă o ghirlandă pe care-o cumpărase pentru pom și o mărunți cu foarfecul apoi, din câteva coli de carton subțire, cu lipici, meșteri șapte coifuri de diferite mărimi, le înveli în vată tăvălită prin sclipici și puțin aracet până când în fața ei răsăriră șapte stânci cu șapte coifuri de pitici. Le făcu ochi, nas și nasturi. Gura li se pierdea în barba lungă până la poale. Și oricum piticii nu vorbesc mult și n-au nici dinți cu care să mai mănânce. Piticii din povești, ca și îngerii, fac minuni. Din beteală le delimită scufiile iar dintr-o plasă subțire le facă saci pe care li-i prinse de spate, apoi desfășură șalul de vată și decupă opturi din care ieșeau turnați parcă de un șablon, oameni de zăpadă, cu ochi de toate culorile.
Luna, într.un colț al ferestrei, avea o formă ciudată, de iesle. Părea un glob se dticlă în care se zăreau case de demult. Privi mai cu atenție casa din interiorul globului de sticlă și nu era alta decât cătunul în care se născuse. Era înconjurat de dealuri cu pomi cu bundițe de omăt. Zâmbi. ,,Oare ce mai face mama?’’ . bunicii dormeau la ora aceea cum hodinesc și mieii în țarcul lor. Dormea totul. Acasă, copiii își așteptau darul de Crăciun. Se stinseseră ecourile serbării la care mari și mici se adunau să audă povești despre facerea lumii. Își amintea cum mergea cu colinda prin sat cu frații ei iar bunicul încingea focul în cuptorul de afară, bunica scotea din casă o tavă de prichindei de grâu unși cu ulei, în rolă sfârâiau primii cârnați din porcul abia tăiat iar pe plită un ceainic aburind răspândea un miros domnatic de tei. Zahărul brun se pârlea pe plită iar copiii se delectau cu flori și brăduți din zahăr ars cu susan și mac. Mirosul îl simțeau de departe, de cum intrau pe ulița lor, cea mai lungă din sat. În sat drumurile împărțeau casele într-o cruce iar în furca pieptului era biserica. Erau a cincea casă în linie dreaptă spre biserică. Știau din bătrâni că arhitectul greșise proiectul și că săpaseră fundația unui locaș ce trebuia zidit într-o altă comună, nu într-un cătun mic dar când și-au dat seama era târziu și n-au mai avut ce face. La sărbători, bunica Maria făcea mereu răcituri de curcan și pilaf dulce, cu friptură de porc trecut prin baiț.
Aspasia auzi alarma și se grăbi să iasă din tură. Chiciura făcuse ca fabrica să fie îmbrăcată-n alb. Își înfășură paltonul, strânse piticii precum o matrioșkă, unii în alții, apoi se urcă-n autobuz. Drumul era sticlos. După un dezgheț ușor dăduse gerul și lumea pășea cu teamă pe străzi de teama gleznelor. ,,cântă cocoșii’’ murmură uimită dar își dădu curând seama că un palier al memoriei se desfășurase cu o clipă mai devreme, un reflex care-i vestea dimineața o făcuse să audă acel cânt, căci demult nu mai erau păsări în curțile oamenilor. Unii, și-i sculptaseră la porți sau își sculptaseră o horă de spice, în amintirea recoltelor confiscate și a hambarelor goale. Pe geamurile blocurilor se împânzise un tapet din cristale forale, ciorchini de liliac, flori de colț, frunze mare de spanac ori de brusture. Sub streașină, un cuib de rândunică se caramelizase, fiind cu totul din filé gallézian. Felinarele păreau pierdute în infinitatea albă, păreau niște boreale iar noaptea păruse atât de lungă încât nu ținuse câteva ore, ci poate câteva luni sau câțiva ani. Mașinile se decoloraseră de frig doar mâinile ei erau calde, ascunse-n manșonul paltonului, îțindu-se din când în când ca niște pui de mâță în coșul cu rufe. Și părul ei devenise alb din cauza brumei. Casele moțăiau ca un copil prefăcut ce-așteaptă doar un semn să înceapă halca. Privi amestecătura de case noi și case vechi, de blocuri, magazine, școli, privi siluetele subțiri ale panourilor de fier de pe șantier. Straturi peste straturi de culori, suprapuse, culorile se vântuiau în nuanțe gri-albăstrui în timp ce omătul căpătase o nuanță roșiatică. Luna devenise din nou translucidă, insignifiantă. Se topise precum o pastilă de calciu în pahar. Doar cerul era lichid în monumentala lui stăpânire de sine.
Drumul spre casă trecea pe lângă un orășel al copiilor unde caruselele stăteau încremenite parcă de-o vrajă. O fulgeră blestemul de o sută de ani al somnului furmoasei din pădurea adormită. Așa era și aici: părea suflarea unui castel căzut în dizgrație. Se opri uimită de revelația avută: ceea ce cu o clipă-nainte ar fi putut fi o harababură, părea să prindă sens. Își strânse sacoșa cu scufiile de pitic de parcă n-ar fi vrut să o găsească cineva în decorul acela lugubru, ca nu cumva o lumină de proiector să fie ațintită asupra ei iar regele de ceară să urle că i-a desconspirat secretul. Aproape că fugi spre casă. Deasupra caruselelor, o macara uriașă zăcea uitată zânjind amenințător. Frânghia groasă ce avea la un capăt un cârlig părea oricând gata să pronească un pescuit infernal, scârția în vânt deasupra capetelor, deasupra copiilor și copilăroșilor pe care avea curând să-i trimită în exil, cu poveștile lor despre zâne și hume... ca și cum ar fi înfruntat o ultimă oară cârligul grotesc, Aspasiei i se păru ciubărul unei fântâni cu cumpănă de care sunt pline câmpiile din satele românești, dar cumpăna asta nu fusese uitată-n câmpie, ci în mijlocul unui oraș, în spațiu. Iar de ea, suspendat un gând și însăși, timpul. Lcul unde ar fi trebuit să fie apa secase, sub povara unui dor nelămurit.
,, Întotdeauna oamenii simpli urcat doar treptele pe care le-au putut urca, au ajuns la ferestrele la care au avut voie să ajungă și, dacă li s-a spus că însuși cerul e otrăvitor, l-au dat la schimb pe un cer artificial sau chiar cu întunericul. Oamenii simpli au fost mereu educați să se supună zâmbind, să se umilească, recunoscându-și inferioritatea, făcând din ea o virtute. Oamenii simpli, deși cei mai numeroși, în fapt, cei mai aproape de mulțimea vidă. Noi suntem cei care ne-am acomodat cel mai repede să locuim în baloane de săpun. O efemeritate de iarbă, ne caracterizează bucuriile mărunte’’ se gândi Aspasia. ,, Ce sunt eu și ce-mi doresc? O casă, un covor, un pom. Pentru pom, nu mai e loc în casă iar curte nu am așa că nu-mi rămâne decât să fiu eu pomul ori pomul pe care-l sădesc, să fie al tuturor ’’.
Văzuse întotdeauna esențialul, nu se încărcase cu lucruri inutile. Obiectele din jurul ei aveau strictă necesitate, erau indispensabile fiecărei zile, nimic ornamental, nimic decorativ, totul dispus în matematica perfectă a utilului. Sistemul îi instruise ca până și numărul de linguri din sertar să fie egal cu numărul de membri din casă, musafirii fiind fie privilegiați fie lipsiți de obiceiul agapei comune. Vremurile deveniseră încât fiecare trib obișnuia să petreacă între cei patru pereți ai cuibului pentru că regele de ceară se opunea să se adune mai mulți laolaltă ca nu cumva să comploteze împotriva noului regim.
Știai că în permanență asupra ta erau ațintiți ochii cuiva care-ar fi putut spune că nu te conformezi cerințelor celui de-al treilea tată, că nu vrei să fii un bun fiu, ci unul vitreg. Ochii care te priveau erau de toate culorile și păreau normali. Deocmadată. Dacă le atrăgeai atenția se schimbau, deveneau roșii (ai tăi) și violeți (cu cearcăne) ai lor. Dacă îți creșteau aripi și voiai să devii un fluture negru, te întâlneai cu ochii celor care se ocupau ca lucrurile să decurgă normal. Ochii aceia erau albaștri. Derutant, albaștri. Pentru că nu voiau să râdă de tine, ci de El.
El, ochiul atotștiutor și răbdător, ce fusese pictat și adorat în icoane, ochiul cel blând ca seninul fără pustiu, oaza cea neînserată de vreun deșert, lacul cu limpezimi nedescris de adânci, el safirul, el diamantul. După ore de bătăi, ei voiau să te convingă și să crezi ăn ochiul lui de sticlă, de un fals grosolan. Mai mult, voiau să te convingă că între ochiul Lui și ochiul lor nu e nicio diferență. Dacă știai cum să te ferești din calea lor, din calea ochilor care te-ar fi putut face să sfârșești pe o cale ferată, dacă stăteai departe de zidurile căptușite cu ochi, dacă nu încercai să înțepi pupilele false în al căror cerc strâmt erai arondat, puteai trăi fericit.