Am ieșit mai deunăzi, afară, la plimbare,
Și nu fără mirare asupră-mi am simțit
Cum soarele revarsă lumină și dogoare,
Deși de ceva vreme timpu-l credeam oprit.

Deodată, dintre frunze, plesnind de încântare,
Blânda privighetoare cântu-i și-a slobozit!
Însă pe lângă mine trec tot nepăsătoare
Suflete chinuite, cu spiritul zdrobit.

De ce? De ce e soarta atâta de injustă?
De ce nu poate omul ca pasărea în zbor
Să cânte? Îi e inima cuprinsă ca de-o crustă.

Prin ea către-a lui semeni privește trist, cu dor,
Îi vede toată viața iubirea cum n-o gustă,
Cum în ură și moarte se-neacă lumea lor.