Pe drum, de timp întristat,
sprijinindu-se
de-un amărât de toiag,
Singurătatea, singură,
agale se târăște greoi,
cu-o traistă în spinare
plină de griji și de nevoi.

Din când în când,
ridică privirea-i mioapă,
se preface, zâmbind amar,
că cercetează zarea
și dă din cap
ca și cum ar vedea ceva
prin întunericul gri,
ce vrea să fie zori de zi.

Oftează în sine,
își soarbe oftatul
în lipsă de aer curat,
mai privește în jur
cu un dram de speranță
și, iar oftează, oftează.

În gândirea mioapă,
se strânge în sine
și-n pasul ce vine
se târăște pe drumul
rămas până la capăt.