numai arcuirea altei priviri întârziate
poate reda una dintre absențele tale punctiforme
ca un văl semitransparent
tras peste amintiri peremptorii

în anticamera de trecere
dinspre mine înspre crepuscularele-ți contururi
o mână separă de foșnetul său sunetul
prevestind o tăcere târzie
și prea calmă

ai fi putut repeta și azi gestul extatic
al pleoapelor zburând
care-și închipuie ochiul
ca pe un imens fluture albastru

o voce necunoscută din interior
ce caută între solstiții stranii ieșirea
vrea să te uit definitiv
de câte ori vorbesc despre tine
de la o anumită distanță