Idilic, dintr-o lacrimă pierdută,
Mai pune-o cărămidă chiar la bază,
Născînd un om, o floare, chiar și-o ciută,
Oprind secunda dintr-o veche stază.

Își trage sufletul în vie-amărăciune,
Oftează cu un vaier de lumină,
Își scutură căciula de tăciune,
Mai pune-o cărămidă cu cianină...

Și murmură un cîntec mai rupestru,
Știut e, doar de el, în mare taină,
Sfîntul Ștefan, în trecere, ecvestru,
Îi scutură de praf penelul-haină.

Împinge cu-ndîrjire la resteu,
Lipindu-și obosit tîmpla de scară,
Clopotniței în casa Dumnezeu,
Îi cîntă heruvimi și se-nfioară.

Cu dalta și ciocanul țese pînza,
Esențe vechi amușinînd în palmă,
Cuvinte dragi mai circulă în frunza,
Ce sparge gîndul într-o zi mai calmă...

E liniște cînd totul se ridică,
Și prinde formă, parcă-n amuțire,
Și cuiul și ciocanul își abdică,
Un sunet de secundă-n tînguire.

Sub bolta visătoare, răcoroasă,
Se spală, primenindu-și cald uimirea,
Coloana îngerilor dintr-o zi ploioasă,
Clipindu-și în albastru rost iubirea.

O lișiță anunță din paludă,
De vizită, a umbrii călătoare,
Înviorînd a viață dulcea hudă,
Catapeteasma bolții funerare.

Acum, aici și peste tot în lume,
El e prezent ca sclav al nemuririi,
El ctitor de biserici, cu renume,
Cinstind în taine lacrimile firii.