ți-ai lipit de tălpi drumul spre capătul zilei
de trei ori distanța de la pământ la lună
acidul înroșește hârtia de turnesol
până la urmă floarea-soarelui va scufunda
la apus Atlantida sub o umbrelă ni se vor îneca
plutind îmbrățișat sentimentele borangic
printre câmpuri fuiorul oaselor așternând
captiv auriul prin lanul lui Van Gogh nimeni
nu va vedea rădăcinile nici rănile macilor
și nici sângerând coacăzul știu că pleci
pentru a reveni mereu doar în brațele mele
vezi bine că te aștept ca de obicei surâzând
altfel cum aș putea trăi sau cum ai supraviețui tu
fără toate aceste poeme lemuriene din alge
brune-gălbui în carnea ta cu ape umbra săpând