Acustica durerii pieptului tău răsturnat peste plopi
A-nvăluit nebănuitele culoare ale inimii mele
Răsucită infinit mai dulce printre toate planetele
Nebuniei, și astfel te-am conceput iarăși
Plângând pentru uitatele hotare ale bucuriei
De mai demult visate într-o sărutare.

Nu te-am văzut ... Nicicum și nici atunci
Când palma încolțea cu colți de stâncă
Aprinsă netezire de cuarț înaripat
Eram ... într-o lumină și eram pe-un munte
Prin neguri noi zburam mai mult de o vecie
Și parcă numai dorul se ridica din iarbă.

Și beam cu el și pentru el cascadele
Urlând în aprigi hăuri cristalelor covoare
Ce ne-nveleau în umbre de falnice catarge
Adânc înfipte-n brațe, și-n umeri și în plete,
Aduse demonic prinos însetatelor noastre guri,
De foc și grindină și tainice-artificii.

Eram bolnav și fierbințeala erupea în jur
Incendiind un parc și toate grădinițele
Orbitoare, halucinante...Gălăgioase alergări
Amplificate printre valuri de tristețe
S-au cățărat până la stelele din aragazul
Solar, fierbând cu noi și apele ghețarilor

Pentru că eram împreună și nu știam ce înseamnă
Nici lumina și nici nu voiam să învățăm
Și exista pe lume umărul tău irezistibil
De arcuit peste toți munții copilăriei mele
Și gura ta umplută cu fulgi de zăpadă
Mai albi ca inima-mi secată de culoare...
Și încă mai știam să construim cabane
Din jucării de lemn și jucării de cetini
Și ne legam cu sfoară să alergăm prin casă
După abile veverițe neștiutoare și dulci,
Pentru alunele amare și necontenite-n ploaia
De dincolo de ramuri sau de-un solar jăratec;

Mergeam și ne scăldam, și stropii săreau
Pe câte-un trup agățat de ramurile luncilor
Era un mâl în care ne-afundam cu totul
Ca degetele în albe clape de pianină
Și nimic nu s-a murdărit, nici pădurea
Nu s-a mai gândit să ne-mbie cu verdeață

Pustiul s-a lăsat odată cu noaptea
În care s-a pierdut rochia ta fină
A început un vânt rece și mă zvârcolesc
Și sunt un biet bolnav întins pe niște crengi
Acoperit cu conuri de tandre conifere
Mușcând adânc în frunze și învelit cu stele.