poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-27 | |
Acustica durerii pieptului tău răsturnat peste plopi
A-nvăluit nebănuitele culoare ale inimii mele Răsucită infinit mai dulce printre toate planetele Nebuniei, și astfel te-am conceput iarăși Plângând pentru uitatele hotare ale bucuriei De mai demult visate într-o sărutare. Nu te-am văzut ... Nicicum și nici atunci Când palma încolțea cu colți de stâncă Aprinsă netezire de cuarț înaripat Eram ... într-o lumină și eram pe-un munte Prin neguri noi zburam mai mult de o vecie Și parcă numai dorul se ridica din iarbă. Și beam cu el și pentru el cascadele Urlând în aprigi hăuri cristalelor covoare Ce ne-nveleau în umbre de falnice catarge Adânc înfipte-n brațe, și-n umeri și în plete, Aduse demonic prinos însetatelor noastre guri, De foc și grindină și tainice-artificii. Eram bolnav și fierbințeala erupea în jur Incendiind un parc și toate grădinițele Orbitoare, halucinante...Gălăgioase alergări Amplificate printre valuri de tristețe S-au cățărat până la stelele din aragazul Solar, fierbând cu noi și apele ghețarilor Pentru că eram împreună și nu știam ce înseamnă Nici lumina și nici nu voiam să învățăm Și exista pe lume umărul tău irezistibil De arcuit peste toți munții copilăriei mele Și gura ta umplută cu fulgi de zăpadă Mai albi ca inima-mi secată de culoare... Și încă mai știam să construim cabane Din jucării de lemn și jucării de cetini Și ne legam cu sfoară să alergăm prin casă După abile veverițe neștiutoare și dulci, Pentru alunele amare și necontenite-n ploaia De dincolo de ramuri sau de-un solar jăratec; Mergeam și ne scăldam, și stropii săreau Pe câte-un trup agățat de ramurile luncilor Era un mâl în care ne-afundam cu totul Ca degetele în albe clape de pianină Și nimic nu s-a murdărit, nici pădurea Nu s-a mai gândit să ne-mbie cu verdeață Pustiul s-a lăsat odată cu noaptea În care s-a pierdut rochia ta fină A început un vânt rece și mă zvârcolesc Și sunt un biet bolnav întins pe niște crengi Acoperit cu conuri de tandre conifere Mușcând adânc în frunze și învelit cu stele.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate