Ni se întoarce ploaia fulgere înapoi printre lacrimi
chipurile ne respiră mai adânc un pământ către care cădem
poate m-ai încălzi rupându-mi o ramură de castan
poate aș alungi umbrele unei seri de mare către ochii tăi

nu mă întreba care gând îmi e mai util sau mai alb
chiar atât de tristă clipele mele urlă de fericire portocal
albastru sau mai știi un cireș cu zâmbet istoric
chiar atât de lumină pe brațe am urmele zilei de mâine

nu mă pot hotărî astă seară îți arăt delfinii întorcând o furtună
în larg sau mai bine îți fac o cafea neagră așa cum tu nu bei niciodată
și-ți povestesc uneori răsuflarea pe care o bei se așează în arc
peste cuvintele mele două cate două. dimineața.