Iubești viața, nu-i așa?
Mă întrebă cineva deunăzi
Când te bucuri de frumusețea
Pură a unei simple flori
Și când sufletu-ți suspină
Cuprins de nevăzute mistere
Voind ca orizonturile să se-nchidă
În labirinturile pierdute-n sine.

Hai, spune-mi că și tu
Tresari în fiecare dimineață!
Zicea cu tinerețea-i arzând în ochi
Văzând cum lumea se reinventează
Într-o frunză, chiar într-un strop de rouă
Nimic nu rămâne la fel sau poate
Ne schimbăm și noi odată cu totul.

Cum să iubești când nimic nu-ți aparține
Viața? Un dar primit și apreciat însă
Ușor a fost dat ușor va fi luat
Păstrând ca ultimă sfâșietoare dorință
Să te întorci de unde ai plecat
Toate acestea au fost doar în gând
Căci tu mă vei învăța să iubesc tăcerea.