Dansul trist al toamnei
lasă-n urmă scrum,
vântul îmi poartă-n suflet
roiuri de frunzare
iar tu, îmi umpli sufletul cu fum.
Moartea devine dulce legănare.
Sunt o vioară,
spartă-ntre oglinzi,
cu gândurile treze
și visele supuse.
Devin o șoaptă când întinzi
acele brațe ale clipei duse.
Încercănați sunt ochii mei,
ai tăi sunt incă puri…
Iar deznădejdea,
pașii noștri mână,
precum un vânt
ce smulge frunza din păduri…
În destramate noduri se adună.