BUNICII

frumos era bunicul
pe masa de autopsie
odihnindu-și curățenia trupului
dar sufletul, dar sufletul
scurma în pământ
ca o pasăre vie.
curat era ca lacrima răsăritului
și vorbea cu mâinile întinse
eu întrebam:
- cine te-a ucis, bunicule ?
mâinile îmi răspundeau:
- numai ploile, numai vântul...
- și oamenii ?
- oamenii nu există,
există numai semințele
gânguritului.

frumoasă era bunica
așteptându-și fiul înainte de moarte:
- să vină la mine, dragul mamei,
și-apoi pot să-mi merit zâmbetul,
zâmbetul morții, de piatră -
și bunica aștepta
neștiind cine va veni primul
fiul sau zâmbetul -

tata a-ntârziat o secundă,
zâmbetul n-a răbdat s-o pătrundă,
i-a rămas în pupilă o lacrimă mare,
neștiută, nevăzută, nevăzătoare...