Poem înserat


De cînd, din ce lumi s-or fi întors poeții,
femeile toate vin
de se îneacă într-una. și nu ai fost aceea.
îți scriu însingurat, așa cum mă știi,
Iașul acesta cu șoaptele lui
îmi omoară cuvintele, aceste locuri privite poetic
sînt o agoră cosmică în care poți vedea tăceri,
tu trebuie să șoptești tăcerii mele despre tine.
nu-ți fie teamă în nopțile acestea imense,
amintirea mea nu te va pierde-n ele,
înfruntă timpul cu ochii tăi cei mari.
iar clipirea lor să îți închidă trecutul.
pe mine, dintre ziduri în ruină,
m-au așteptat trei păsări
la întîlnirea cu speranța
și s-au ascuns apoi în somnuri care dau schimbarea,
s-au tot ascuns cu aripile strînse.
tu să mă crezi, în timpii limitelor, ce este evident
nu se mai întîmplă…
surprinderea, să știi,
este firul vieții pe care urci din nou
în ce-i comun.
respiri apoi puterea clipelor care te poartă-n brațe
ca pe un trofeu, te țin bine minte, pînă la albă atingere.
acele clipe dintre arbori le mai privești rîzînd
întoarsă în copilărie, mai crezi tu orizontul
că-l mîngîie cu dinții pe răzvrătitul soare de prin parcuri ?
așa cum palmele mele mîngîiau acele cuvinte
care se lungeau pe tine – forme peste forma lumii…


cuvinte schimbate în atingerea morții s-au tot ascuns sub pietre
ca șerpii, ca timpul.
în nefericire maiestuos te plimbi.
îmi amintesc cum alergai odată,
coborîtă din mari înălțimi,
cu părul în marele suflet al vîntului,
cu mîini ridicate spre nuduri de zei.
frumoasă și tristă acum în spatele ochilor mei,
puțin obosită, te duci…
și te așezi lungită în brațele bărbatului tău
găsit în sfîrșit.
acum nu mai trebuie să crezi nimic despre tine…
să nu-l trezești căci doarme demult
bărbatul acesta al lumii.