Multe sunt drogurile cu care ne hrănim iluziile, dornici de noi experiențe
Suntem dispuși la orice sacrificiu pentru alungarea adevăratei realități
Însăși singurătatea în care ne afundăm cu cerbicie nu este decât o dulce ispită.
Prea obișnuiți cu măștile scornite de firea noastră schimbătoare
Uităm care este eul nostru lăuntric, sub diferite chipuri înșelătoare
Stă ascunsă însăși esența ființei noastre, care uneori răbufnește când
Ne așteptăm mai puțin, dar chipul divinului din noi, sămânța de lumină
Celestă, trebuie ținută sub obroc cu orice chip, ne este rușine de adevărata
Înfățișare, care diferă enorm de hidoasele măști iluzorice cu care ne împănăm.
De unde oară această aplecare spre iluzie și frica de realitatea ființei de lumină ?
Cum e posibilă metamorfozarea eului nostru sub nenumărate și stranii înfățișări ?
Există eterna scuză a instinctului de autoapărare, apărare în fața cui ?
Chipurile în fața societății, suntem astfel cu toții sihaștrii unei lumi de carton.
Cu fiecare mască adăugată eului lăuntric, ne depărtăm tot mai mult de esență
De spiritul divin din noi, în fapt asemănarea cu acei călugări care fug de lume
În speranța că vor găsi imaginea pierdută a Dumnezeului din noi în pustietate,
Este izbitoare, la fel și noi ne ascundem eul din fața lumii și credem în false chipuri
Până la urmă cufundați în multitudinea iluzoricelor măști vom uita care ne este
Adevăratul chip, nu vom mai putea distinge cu claritate originalul de falsurile jocului
Acesta primejdios al purtatului măștilor, devenit un hallowen înfiorător și jalnic.
Ascunderea în fața realității, lașitatea de care dăm dovadă este o boală gravă care
Pe zi ce trece ne macină sufletele, și asta începând cu izgonirea din rai când cuplul
Edenic de după căderea în păcat se rușina la vederea adevărului etern, încercând
Probabil pentru prima oară în istoria umanității decăzute, să fugă de chipul creatorului.
Asumarea realității presupune curaj și hotărâre, calități de care omul de ieri și de azi
Se pare că duce o acută lipsă, fuga de responsabilitatea faptelor sale este adevăratul
Și singurul păcat de care se face vinovată stirpea umană odată cu Adam, restul este
Fantezie născocită de minți bolnave, slăbiciunea de care dă dovadă omul în fața
Amăgirii scornite de diavol aceasta este, aruncarea răspunderii pentru faptele sale
În spatele unei divinității blânde și iertătoare, sau învinuirea șarpelui pentru neputința
Propriei persoane, suntem mai perfizi decât orice diavol care ar putea exista.
Însuși Mântuitorul devine neputincios în fața unor suflete meschine care trișează mereu
Până când vom accepta să ne schilodim sufletul cu amăgiri efemere nu vom putea
Să devenim părtași la nunta spiritului, nu vom putea vibra în armonia comuniunii hristice,
Vom putrezi asemenea trupului de carne, vom pieri ca niște hoituri în neantul neființei
De ce trebuie să alegem întunericul neființei noastre, când o întreagă eternitate ne așteaptă
Cu brațele deschise, pentru a ne adăpa la izvorul fericirii veșnice și a ne scufunda în lumină ?