Eternizarea clipei numită fericire iată cea mai grea încercare
La care poate fi supus sufletul omului născut din tristeți și lacrimi
Însuși Dumnezeu înlăcrimat de potrivnica noastră soartă
Poartă crucea lumii în spinarea-i gârbovită de greșelile noastre
Dar găsește alinare tocmai în suferința pentru bietele făpturi.
Fericirea supremă este să poți accepta poverile altora ca și cum
Ar fi rodul faptelor tale, să poți iubi cu-adevărat asemenea Mântuitorului.
Fuga de răspundere este ascunderea în fața fericirii veșnice
Cum poți sluji oamenii când tu însuți fugi de imaginea lui Dumnezeu ?
Când pe tine cu nesaț te disprețuiești cum ai putea să-ți iubești semenii ?
Unde crezi că poți ascunde nefericirea-ți, și pentru cât timp ?
Sihăstriile sunt pline de ratați, de ucenici ai diavolului ascunși
Sub falsul chip al unui Dumnezeu care ilustrează ipocrizia faptelor.
Slujește oamenilor altfel cum vei putea să te înfățișezi în fața
Adevăratei lumini, tu care ai stat în întuneric, în bezna cea mai adâncă ?
Suferința trebuie asumată până la capăt, ai ajuns iubite pelerin la limită ?
Atunci înseamnă că ești fericit, fericit în chinurile cele mai adânci
În cea mai aspră suferință, ești dincolo de tine însuți, ești una cu Totul
Ce fericire mai mare decât asta crezi că poate exista, decât ființa în sine însuși ?
Nici un nebun nu poate pretinde mai mult, și ce este nebunia dacă nu
Sublimul nemărginirii trăite în mijlocul finitudinii numite simplu viață ?
Iată deci adevăratul înțeles al Iubirii Christice, nebunia întru Hristos
Înțelepciunea astei lumi la un loc nu poate atinge sublimul magicei nebunii…