ca dintr-o cârciumă,
unde lacrimile cad a deznădejde
pe mesele îmbibate cu alcool,
coboară în lume fulgii de zăpadă

s-or fi-mbătat, acolo sus, cu toții
privind în jos la lume?

văd fulgii sprijinindu-se-n cădere,
aidoma bețivilor pe drum,
și se topesc la mine pe pervaz

ce urinați, bătrâni ciuntiți de vreme,
pe lemnul ros de carii al ferestrei?
ea-i reazăm tâmplei mele

dar se topesc privind la mine.

nu-i nici un timp pe care să-l descrie
chenarul ferestrei mele;
numai ciorile adunate într-un uriaș ciorchine
pe antena blocului ce-i ca o scamă
pentru ochiul camerei mele,
amintesc vag de-un anotimp,
dar și acela-i toamnă!