Cuvintelor stinse între gura mea și ochilu marelui cititor


Le-aș putea pune neînțelese interpretări adânci de demon.
Însă, prea mult aș scie despre cum s-a trăit și despre cum nu șiu
Că o să se moară.

Azi imaginea este mult mai expresivă decât ideea.

Asemeni icoanelor pe pereții bisericilor,
Dacă aș pune un megaposter cu Antonescu la colțul școlii,
Elevii ar vedea, ca și acum o jumătate de secol,
Un om puternic, influent, autoritar...

Dreptatea sau nedreptatea lui nu a putut fi îngropată de trecerea timpului.
El încă este cunoscut în ochiul și aceluia ce nu l-a întâlnit,
Ca și o frunză ce răsare într-o nouă primăvară.

Nimeni astăzi nu vede pentru ce un popor este sacrificat.
Numai timpul, și acela istoric, dezleagă neînțelesul inimii și al minții.

Așa noi, românii, am dobândit un pământ de dincolo de păduri
Jertfind sufletul unui neam de-a lungul unui timp veșnic...
Și slujind fără de voie altor împărați: slugi, robi, slatimbagi
Vânduți pentru spectacole ieftine și liniștea sau distracția privitorilor...

Am dorit întotdeauna să fim europeni și dăm vina pe alții că nu suntem
Și nu acceptăm că ceea ce suntem este tributul plătit pentru
Dragostea de lume, de ființă, de nația noastră, de pământ.

Pentru o Transilvanie am acceptat o jumătate de secol de comunism.
Pentru o iubire de pământ am permis o jumătate de secol de înjosire.
Pentru credința în România Mare am sacrificat generații de români.
Pentru dragostea de țărână am vândut străbunii și părinții.
Pentru sudoarea din frunte am blestemat copii și nepoții.
Pentru un vis trecut ne-am făcut prezentul coșmar.

Pentru o astfel de credință azi Antonescu trăiește.
Este viu ca și ieri. Chiar Ceaușescu este mai mort,
În idealurile și în convingerile noi, decât el: Cel ce voia o Românie.

România românilor. România Mare. România tuturor timpurilor.
România puternică. Ceea ce trebuia a fi paznicul continentului...

Acest ideal este suferința incurabilă a românilor.
O boală fără leac. O condamnare. O pedeapsă divină.