Pierdut întru eternitate

Dedicată lui Charlie Chaplin,


Uitat undeva între copilărie și maturitate, pierdut în umanitate
Aflat singur la fel ca toți semenii mei, dar totuși singurul conștient
De monstruozitatea numită simplu modernitate, încerc timid
Să supraviețuiesc, deși îmi pare totul grotesc și nesăbuit.
Nu pot să-mi stăvilesc noianul de scârbă și de lehamite
Ce-mi năvălește și-mi inundă de pretutindeni ființa,
Am încercat fără sorți de izbândă să fug de lume, de toată
Nebunia și isteria, dar nici nu mai știu dacă sunt eu însumi
Sau o palidă umbră a unui suflet de copil, ce odinioară credea
Spera și trăia bucuria de-o clipă a unei ființe de lumină
Devenită din nefericire, odată cu trecerea timpului hoinar
Un întuneric, o prăpastie, un coșmar cu imagini terifiante.
Înțeleg pe deplin suferințele fără de margini ale poporului evreu
În disperata sa trecere prin lume, toate încercările sale supraomenești
De a supraviețui neschimbat în istoria lumii,
Tocmai de aceea mi-e drag fără de seamăn acest straniu neam
Care a stârnit invidie în sânul altor națiuni avide de putere.
Când mă gândesc la faptul că marii artiști ai umanității
Au trăit într-o cruntă mizerie, mi se par penibile toate onorurile
Posterității, înțeleg singurătatea lui Mozart pe ultimul său drum
Spre eternitate, condus pe ultimul drum doar de gropari și de
Unicul său prieten fidel-câinele, iar mai apoi cum peste timp
Ne mândrim cu muzica sa divină, cât sadism în tot acest odios
Comportament de jivine sălbatece, cum ne ostoim mizeria din suflete
Pe acordurile unei simfonii unice ale genialității unui suflet
Pe care cu neobrăzare l-am mutilat, l-am stors de vlagă cât am putut
Cu o furie oarbă, iar alți inși odioși și inutili îi ridicăm zilnic la rang de zei
Deși nu merită nici măcar o biată flegmă din piepturile noastre înveninate,
Și totuși ei sunt mai marii zilei, cărora le aducem toate onorurile nemeritate
Iar celor asemenea marelui Mozart sau altor pictori, scriitori, savanți,
Le întoarcem spatele, nu știm cum să le facem viața mai insuportabilă
Abia peste timp, ne dăm subit seama că fără ei am fi nimic, un biet pumn
De țărână, fără viață, poate asta este soarta enigmaticului spirit, nu știu
Dacă asta este o victorie a spiritului în lupta sa cu ignoranța și prostia,
Oricum ar fi e o victorie cu gust amar, pe care mi-e greu s-o înghit
Și mă întreb deseori dacă merităm să primim lumina dumnezeirii reflectate
De aceste mari spirite, sau am merita să fim lăsați singuri cu întunericul
Din sufletele noastre moarte, și totuși cât de caldă și mângâietoare este lumina
Adusă de aceste spirite călăuzitoare, nu vom putea niciodată să le mulțumim
Pentru toată dragostea lor imensă cât universul, pentru sacrificiul lor nebunesc
Într-o lume nesăbuită și aparent nepăsătoare, pentru credința lor neștirbită
În adevărata și singura putere, Spiritul – puntea dintre noi și Dumnezeu.
Cuprins de lacrimi de recunoștință, cred că singurul omagiu pe care-l putem
Aduce cu noi pentru ei, ar fi să devenim și noi asemenea lor, sau măcar să încercăm,
Să încercăm totuși să fim nebuni până la capăt, să credem neclintit, fără să ne pese
Decât de drumul nostru prin istorie, să lăsăm în urma noastră ceva măcar ca o undă
De speranță, o mică rază de lumină, îndeajuns spre a ne conduce izbânda întru eternitate.
Poate atunci scârba și regretele vor dispărea pentru totdeauna, lumea va fi mai aproape de noi, iar împreună vom fi cu toții părtași la nunta spiritului cu lumea și cu Dumnezeu, iar
Dualitatea va dispărea asemenea unui fum, lupta ne va părea o joacă de copil, și vom asculta
Cuminți și fericiți simfonia divinului din noi, din lume, dimpreună cu Spiritul Suprem – Dumnezeu…