Minunea lui Dumnezeu


Despărțirea de ființa supremă și alunecarea în solitudinea lumii acesteia
Seamănă cu o fatală prăbușire spre neant, dar ea poate fi și chiar este altceva
Decât o simplă desțelenire din sânul divinului, este sămânța aruncată pe un teren fertil
Și care odată cu cernerea timpului va da cu siguranță în pârg, fructul nou născut
Fiind în fapt minunea lui Dumnezeu, omul este cu siguranță darul divin oferit drept
Ofrandă Universului, prin lupta sa lăuntrică această făptură plăpândă dă sens lumii
Mintea lui Dumnezeu gândindu-se pe sine devine suflare de viață pentru Om care
Va duce mai departe făclia cunoașterii până spre eternitate și poate chiar dincolo de ea.
Plânsetul său este aidoma revărsării apelor cerești făcătoare de universuri iar râsul său
Seamănă cu acel curcubeu al păcii dăruit omului ca semn de prețuire și împăcare eternă
Omul devine el însuși făcător de lucruri și ființe, el remodelează lumea după chipul său
Libertatea fiindu-i strașnică călăuză, ideile eterne aflate în sânul divinității încep încet
Să prindă contur și formă materială, totul depinde de cugetul Omului care are dezlegare
De viață și de moarte asupra tuturor lucrurilor și făpturilor, atunci însă când devine
Despot și tiran puterile sale slăbesc iar el devine o biată umbră a ceea ce ar fi trebuit
Să fie, întunericul nu înseamnă însă pierzania sa definitivă ci doar pragul spre o nouă
Temerară încercare, drumul spre lumina cea tainică a lui Dumnezeu fiind presărat
Cu urcușuri și coborâri, căderi și reveniri, căci doar cel ce a cunoscut spaimele Întunericului poate privi drept în față strălucirea adevăratei lumini.