Biografie intre oglinzi paralele


Nu m-am considerat niciodată un intelectual și nici nu am fost vreodat
Asta nu m-a împiedicat însă să plonjez spre necuprinsul tărâm al gândurilor
Magia ideilor eterne platonice mi-au îmbălsămat totuși sufletul ros de
Veșnicele întrebări ale filosofiei, am fost un veșnic călător spre necunoscut
Un peregrin spre absolut, am fost vrăjit de chemarea infinitului și-a nemărginirii.
În drumul meu șerpuitor printre idei și sentimente am căutat fericirea
Chiar dacă știam că era puțin probabil să-mi intersectez calea cu ea
Am sperat să fim măcar pentru o clipă prieteni, și ea nu mi-a înșelat așteptările
M-a cuprins în brațele ei dulci preț de câteva clipe, destul însă pentru a gusta din nemurire
Și a șterge din minte și suflet tot puhoiul de nefericiri acumulate într-o sărmană trecere
Prin lume.
Nu știu cât las în urma mea, nici cui vor folosi toate zbaterile mele, dar nu regret nimic
Am trăit cu intensitate totul atât în bine cât și în rău, restul contează cred mai puțin
Mă prezint fără frică în fața Universului, și îi ofer drept palidă ofrandă trăirile mele
Nu știu dacă Spiritul a pierdut ceva prin actele mele necugetate sau dacă a câștigat ceva
De fapt nici nu cred că acesta ar fi scopul Ființei de lumină, asta dacă există un scop.
Am orbecăit prin întuneric căutând lumina, și chiar dacă nu am aflat-o întotdeauna
Ea mi-a zâmbit cu tâlc deseori, iar eu am înțeles să port pe veci în suflet chemarea ei
Am navigat cu mintea pe apele învolburate ale vieții și dincolo de țărm m-am găsit pe
Mine însumi.
Veșnic nemulțumit am fost, și pe bună dreptate cum aș fi putut să mă mulțumesc cu frânturi
Nu m-am săturat de jocul vieții și dacă s-ar putea aș lua totul de la capăt fără îndoială
Am iubit cu pasiune și duioșie, am urât arareori și doar având un motiv bine întemeiat
Dacă ar putea fi vorba de așa ceva, am început multe proiecte dar am terminat puține
În grăbita mea trecere am uitat de unde am plecat și unde voi ajunge, nu aveam răbdare
Cu siguranță mi-a lipsit simțul echilibrului, nu am știut când să mă opresc la timp
Conștiința mea a fost deseori aruncată într-un continuu balans între contrarii
Sfâșiată între bine și rău a rezistat cu greu istovitoarelor încercări la care singură s-a supus Dar a rămas Vie.
I-am iubit cu o dragoste nebună pe Supraomul lui Nietzsche și pe Idiotul lui Dostoievski
Le-am fost fidel prieten și duhovnic amândurora fără să-i pot despărți în vreun fel
Poate nici nu ar trebui să încerce cineva o asemenea crimă împotriva firii umane
Cei doi simbolizează cel mai bine cugetul ființei plăpânde dar mândre care este Omul
Această minune Vie a lui Dumnezeu care între oglinzi paralele strălucește dincolo de Imensitatea infinitului cosmic, minune care dă sens și împlinește veșnicia, poate acesta sunt Eu, o biografie pierdută undeva în prea plinul dumnezeirii, una singulară însă,
Unică în felul ei.