EPITAF PENTRU UN SAT

Bunica a întâlnit diavolul când era femeie în putere,
Noaptea, pe drumul spre casă, un cal roșu nechezând la lună -
I-a vorbit omenește: "Bună seara, stăpână!"
Și-a pierit în porumbul cât un stat de muiere -

Bunica, Maria a Orlei, mi-a rămas în tulpină,
În covoarele oltenești și în cimitirul de țară -
Casa bunicilor, ca un candelabru surpat în lumină,
În fereastra timpului meu, este cea mai frumoasă povară -

Cum a moșit ea și a dăscălit tot satul, jumate -
Cum a judecat și vrăjit cu descântece și farmece toate
Fetele și ielele și viile și oile și luncile
Și hainele din lăzile de zestre, niciodată purtate, și muncile -

Întâi i-au înghesuit mormântul de țară cu alte morminte
Apoi i-au scrijelit fotografia cu salbă de aur,
Nu știau câte lumi fermecate au murit cuminte
În moartea Mariei, câte vise de faur -

Bunicul prindea timpul în năvoade de pește,
Îl mânca cu mămăligă și bea vin din via din luncă -
Nu primea pe nimeni în curtea lui, din fântâna adâncă
Scotea apă și uda pământul, privindu-l cum crește -

Bunicul, Constantin al Orlei, mi-a rămas în istorie
De la Carol până la Rusia cea mare, de la sabie la pușcă -
Pe-un gropan de nisip, ne jucam cu glagorie,
Doi generali, de-a soldații din coceni de porumb, care nu se împușcă -

La câți ani avea când a murit, a plecat pe drum de seară
Pe jos, de la Gura Padinii la Orlea, l-au lovit cu parul,
Cu carul cu stele, veniți de la nuntă, i-a cântat lăutarul:
"- Bătrân nevolnic și împuțit !" - era calul cel roșu, tîlharul!

El avea o grădină frumoasă, întinsă,
Ca o masă, cu o fântână cu ciutură, cu un pătul -
Ani în șir după moarte o lumină aprinsă
Le spunea că bunicul dă târcoale-mprejur!

I-au luat urma, și voindu-l de pradă
Nălucile alungate de bunica din casele satului
I-au furat de două ori gardul, odată țigla și de-a latului
Au vrut să-l mai omoare în bătătură odată, grămadă!

Câte uluci pot cumpăra anul acesta, Doamne, și câți plumbi,
Să-mi învelesc bunicii în bumbi?
Tu ești bun, tu ești drept și ai mâna ușoară,
Ia-ne bătrânii la subțioară!

Bunicii mei l-au avut pe tata, Marian al Craiovei,
L-au crescut cu iubire și dragostea slovei,
L-au ținut în leagăn, în școală, l-au scuturat de praf și tină
Și i-au spus: Du-te, pe aici este apă puțină!

Tata era vânător iscusit, inginer,
Cântăreț de colinde și mână de faur,
Câte vise visam, el îndată, în aur,
Desena cu speranțele lui și cu inima-n cer!

Câți orleni a nășit, a crescut și le-a dat
Naș' Marian, câți bătut-au sfioși pe la ușă -
Pentru toți a găsit o potecă, și-un sfat și un luat,
Și o pâine, și o aripă din pasărea de cenușă -

A murit într-un martie, frânt la jumătate de veac
Și-a gemut încontinuu: Trăiește, trăiește, trăiește!
Nu a fost pentru dragostea lui de viață vreun leac -
A plecat să mai prindă pe balta secată a Orlei un pește...

De atunci, mă întreb, sfinte tată al meu,
Tu ai fost Dumnezeu?

Dragi părinți,
Dragi bunici,
Dumnezeu
De va fi să mai moară,
Luați-l lângă voi, printre sfinți,
Ascundeți-l de hoți și ocară -

Și când va fi să muriți,
În sfârșit, fericiți -
Pentru ultima oară,
Răstigniți-l în miere și ceară...!